CAPITOLUL I  Cadrul geografic

1.1. Aşezare

Localitatea se află în partea de nord a judeţului Dâmboviţa pe terasele râului Ialomiţa la 6 km nord de paralela de 45 de grade latitudine nordică, între meridianele 25 şi 26 de grade, la 5 km sud de oraşul Pucioasa şi 18 km nord de municipiul Târgovişte, cu care va avea legături strânse.

Comuna se învecinează la nord cu oraşul Pucioasa, la est cu comuna Glodeni, la sud cu comuna Vulcana Pandele, iar la sud-est cu comuna Doiceşti.

Râul Ialomiţa a creat, de-a lungul timpului, trei platforme pe care se întinde comuna: platforma Mlăcilor (Mare şi Mică), vatra satului şi lunca râului. Locuinţele oamenilor s-au concentrat în vatra satului, în vreme ce pe platformă se practica agricultura. Aici, pe întinse suprafeţe se cultivau cereale (porumb în special, mai rar grâu), cartofi, plante furajere (trifoi, lucernă, mătură) şi se plantau pomi fructiferi (pruni şi meri).

Hotarul localităţii dinspre sud-vest este mărginit de câteva dealuri înalte, acoperite cu păduri de esenţă tare (stejar, fag, carpen), iar spre est se află dealurile ce se întind spre Glodeni.

Aşezarea geografică în Subcarpaţii de Curbură, la o altitudine de 380-400m, a favorizat dezvoltarea comunităţilor umane în această zonă din timpuri foarte vechi. Terasele erau cultivate cu cereale şi pomi fructiferi, lemnul pădurilor era la îndemână, în vreme ce pe malul Ialomiţei se crease o cale de comunicaţie cu zone învecinate şi mai îndepărtate care asigurau schimbul produselor, dar şi al ideilor.

Clima temperat-continentală a favorizat şi ea dezvoltarea localităţilor în această zonă, fără să fie de-a lungul timpului crivăţ, inundaţii şi secetă prelungită. Numai în ultima vreme, odată cu tăierea masivă, la ras chiar, a pădurilor de pe dealurile din jur, au apărut dezechilibre, cum ar fi seceta, canicula şi eroziunea versanţilor dealurilor.

1.2. Reţeaua hidrografică

Localitatea este străbătută de la nord la sud de către râul Ialomiţa, care intră la Pepinieră şi o părăseşte la fosta unitate militară de la Lăculeţe.

Afluenţii acestuia sunt: dinspre stânga pârâul Bizdidel, iar dinspre dreapta câteva pâraie mai mici, numite de localnici „vâlcele”. Acestea sunt: a Văii lui Pătru, a Hotarului, a Priporului, a Cârlionţului, a  Mlăcii Mari, Vulcăniţa.

Există şi două lacuri, al „Zmeului” şi al „Porcului” aproape secate astăzi. Despre primul, circula în sat o legendă, care spunea că prin secolele al XVI-lea-al XVII-lea, în urma atacurilor turcilor asupra Târgoviştei, s-ar fi refugiat la noi fata unui mare boier, iar trăsura (în care se afla tezaurul personal) cu fata şi vizitiul s-ar fi răsturnat în lac.

Pe dealurile ce străjuiesc satul se află şi câteva fântâni, dintre care una cu apă sărată, situată la „Saramură”, pe drumul spre Glodeni. Apa de aici era folosită pentru conservarea verzei şi a murăturilor. Fântânile au o apă limpede şi rece, fiind apreciate de sătenii ce urcau în Mlacă pentru muncile agricole. Ele se află la coada Obârşiei, la Gura Cârlionţului, la Fântâna Rece.

Izvoare se găsesc şi în vatra satului, apreciate de trecătorii însetaţi. La Gura Văii, se află „şipotul”, canalizat la începutul secolului trecut, ce-şi oferă cu generozitate undele cristaline tuturor.  Mai există izvoare pe Hoagă, lângă lotul şcolii şi altul, mai puţin cunoscut, aflat pe „mal”, în malul râului Ialomiţa, unde copil fiind, mă jucam adesea cu prietenii pe lângă acesta.

Se mai află în sat şi fântânile publice, în număr de circă 100 în urmă cu un secol, abia 20-30 astăzi. Iniţial, toate acestea aveau cumpănă, dar acum aceasta a fost înlocuită cu un alt mecanism.

Tot mai mulţi localnici şi-au săpat fântâni proprii în gospodării sau sunt conectaţi la reţeaua de alimentare cu apă de la barajul Pucioasa, care, prin staţia de tratare a apei, pătrunde în sat şi ajunge în bazinele de la Tânganu şi apoi în centru, de unde se ramifică pe toate străzile secundare. De aici, conducta trece în Vulcana Pandele.

1.3. Căi de comunicaţie

Aşa cum am mai arătat, situarea localităţii pe malurile râului a asigurat legături lesnicioase între aceasta şi zonele din jur. Astfel, principalul drum ce leagă Târgoviştea de Sinaia, peste Cota 1000, era circulat de secole de negustorii ce veneau din Transilvania cu marfă şi care treceau spre Târgovişte, unde era „Târgul Domniei” (Târgul de Afară), de la care se trage şi numele fostei capitale a Ţării Româneşti. Drumul a avut diferite denumiri, precum: „calea mare”, „calea Pietroşiţei”, „drumul ce-i zic al plaiului”¹⁷, „drumul carelor”.

Până la construirea căii ferate Târgovişte-Pucioasa, ea însăşi o arteră modernă de comunicaţie, drumul nu mergea ca acum paralel cu aceasta. Datorită deselor ieşiri din matcă ale Ialomiţei, drumul urca de la confluenţa Bizdidelului cu râul, pe versantul din stânga Ialomiţei, mergea prin fostul I.A.S. şi cobora în dreptul haltei Scârlenţa.

În jurul anului 1910, un constructor italian a construit podul din centrul satului, de lângă fosta baie comunală, azi localul poştei. Podul este construit ,,în boltă”, folosind arcul în semicerc, ce-i conferă acestuia o soliditate remarcabilă. Tot acesta a construit şi parapetul de protecţie al căii ferate şi şoselei, devenită după asfaltare D.N.-71.

Până prin 1860, se poate spune că principalul drum spre Pucioasa trecea prin centrul satului, după ce pleca din Târgovişte şi străbătea Şotânga. Pe acest drum se aflau şi câteva hanuri, printre care şi cele ale lui Diamandi Cărpenişanul şi Cârstea Patraulea, despre care vom mai vorbi.

Primar era atunci Nicolae V. Bălăşescu care, temându-se de ,,avalanşa civilizaţiei” asupra satului, s-a opus ca şoseaua naţională Târgovişte-Sinaia să treacă prin sat, aşa cum fusese iniţial proiectată. De acest refuz a beneficiat mai apoi localitatea vecină, Pucioasa, dezvoltată mai apoi şi cu aportul Brăneştiului²⁴.

Ca drumuri secundare, putem aminti ,,drumul ciobanilor”, în fapt o potecă ce mergea de la Bran (cu care brăneştenii au legături vechi) peste culmea Leaotei-Brebu-Râul Alb-Moţăieni-Iconiţă-muchia Obârşiei-Strâmtoare-Şotânga-Târgovişte.

A mai existat şi „drumul tătăresc” ce venea de la Târgovişte prin Priboiu, urca pe la Gura Văii pe vâlceaua Hotarului până în Pietriş, iar de acolo pe Grind până la poalele dealului, unde se găsea cimitirul tătăresc.

Referitor la tătari, neam de origine mongolă ce au atacat Europa centrală şi de sud-est între anii 1241-1242, putem spune că ei au lăsat urme în sat. Se pare că din sec. al XIII-lea şi până la formarea statului medieval Ţara Românească de către domnitorul Basarab I (1310-1352), obştile săteşti (numite aşa de sugestiv de Nicolae Iorga ,,romanii populare”) din zonă plăteau o taxă anuală triburilor tătare, ce se stabiliseră în nordul Mării Negre, unde formaseră Hanatul Hoardei de Aur. Având în vedere bogăţia în resurse a zonei, este posibil ca tătarii să se fi aşezat un timp în vatra satului, în partea de nord (pe ,,Grind”, bătrânii satului vorbeau de existenţa unor tumuli, unde erau îngropaţi conducătorii tătarilor).

În satul Lăculeţe, aparţinând comunei Glodeni, s-a stabilit o comunitate compactă de tătari, oameni mici şi iuţi, şireţi şi violenţi. Se pare că mulţi dintre localnicii de azi le seamănă, purtând frecvent la ei ,,custuricea” (cuţitul). Aceştia au un fel deosebit, specific, de a vorbi limba română, ceea ce nu se întâmplă decât în acest sat. Ei accentuează silaba a doua a cuvintelor sau întreg cuvântul, dacă e monosilabic.

Atunci când capitala ţării era atacată de cetele de turci ce bântuiau după pradă, sătenii plecau în ,,bejenie” în Obârşii, în Valea Sulivestrului sau a Ciocăneştilor, în marginea pădurii. Aici îşi săpaseră bordeie în râpi, făceau coşare pentru animale şi cultivau grâu şi porumb. Stăteau acolo 2-3 ani şi îşi păstrau cerealele în gropi arse (după modelul dacilor), refugiindu-se în pădure în caz de primejdie. Vedem aici, o dată în plus, valabilitatea proverbului: „Codru-i frate cu românul”.

1.4. Împărţirea localităţii

Vâlceaua Hotarului împarte satul în două părţi: cea din Sud, „de la vale” şi în vreme ce partea din Nord era numită „din sus”. Colţul dinspre Pucioasa se numeşte „Grind”, iar în continuarea acestuia se află „Cătunul”, denumit ulterior Pucioasa Sat.

În stânga Ialomiţei se aflau alte sate ale comunei: Scârlenţa şi Priboiu.

Numele de Scârlenţa se pare că vine de la numele unui proprietar german din zonă, care se numea Karl, latinizat devenind Careli. Chiar întâlnim într-un document de pe la 1800 numele de „Cârlenţi” şi „Stancu sin Cârlenţea”. Funcţionând, în limba română, legea minimului efort, denumirea proprietarului, şi mai târziu a locului, a devenit Scârlenţa.

Aici se află halta Scârlenţa, imobil construit de către primărie în anul 1933 după planurile direcţiei tehnice a C.F.R..

„Priboiu” este un cuvânt slav, ce desemnează un deal, în Transilvania, sau un loc abrupt ce dă direct în apa unui râu. Această ultimă variantă pare a fi corectă, dacă ne gândim la faptul că distanţa de la dealul sub care se afla cariera de piatră a satului (în dreptul haltei Scârlenţa) şi râu e destul de mică. Satul a fost slab populat, aici existând în perioada interbelică doar câteva zeci de case. După alunecările de teren de după 1970, care au afectat localitatea Lăculeţe, o parte a locuitorilor a fost mutată în Priboiu. Acum numărul locuitorilor satului este de circa 800 de persoane. Pentru aceştia, acum se construieşte o nouă biserică parohială şi funcţionează o grădiniţă.

De aici se ramifică drumul spre Glodeni, pe care îl foloseau şi brăneştenii pentru a ajunge la ,,Saramură”, în ,,Viile Bătrâne” sau la terenurile lor situate în această zonă.

CAPITOLUL AL II-LEA  Evoluţia istorică

2.1. Primele informaţii scrise

Prima atestare documentară a satului o aflăm într-un document emis de domnitorul muntean Vladislav al II-lea (1447-1456) ce poartă data de 28 martie 1451. ,,Eu, Radul, închin mănăstirii de la Deal întreaga mea moşie, cu sate, vii, casa şi toată averea mea ca până sunt viu, să se hrănească de la acele sate ale mele [mânăstirea – n.n] iară după moarte, toate să fie ale mânăstirii”. Importanţa acestui act pentru noi constă în faptul că printre cei 17 martori consemnaţi în document se află şi „Dragomir din Brăneşti”.

Satul acesta, se pare, a fost înfiinţat de un oarecare Bran, venit de peste munţi din localitatea Bran. Acest lucru este atestat şi de „drumul ciobanilor” de care am amintit, apărut datorită transhumanţei ciobanilor transilvăneni prin Muntenia în Dobrogea şi înapoi. Fenomenul se înscrie în cadrul istoric mai larg al aportului de populaţie românească din Transilvania peste Carpaţi, atât înspre Ţara Românească, cât şi spre Moldova, ajutând la formarea statelor feudale româneşti. Sugestivă în acest sens este legenda lui Negru Vodă.

Cei mai vechi locuitori atestaţi documentar sunt şapte moşi  în frunte cu Bran Stegarul, ce era un descendent al celui ce a înfiinţat localitatea. Tradiţia orală, ajunsă până la noi, afirmă că aceştia, fiind cu toţii soldaţi viteji, conduşi de stegar, au luptat în oastea domnitorului Dan al II-lea (1422-1427) împotriva turcilor în bătălia de la Silistra. Domnitorul muntean, victorios, i-a acordat, probabil, lui Bran moşia pe care acesta a putut-o înconjura călare, de la răsăritul la apusul soarelui, „să-i fie lui moşie în veci şi copiilor lui, câţi Dumnezeu îi va da”. Aceasta se întindea din ,,dealul Glodeanului până în apa Vâlcanului”.

Organizarea satelor libere în obşti săteşti, guvernate de dreptul cutumiar a condus la împărţirea localităţii urmaşilor lui Bran întemeietorul. Aceştia stăpâneau terenurile arabile, păşunile şi pădurile în devălmăşie şi erau: Bran (probabil fiul întemeietorului), Inotescu, Udrea, Ghioc, Mălureanu, Piscan şi Ianotă.

Evoluţia localităţii de-a lungul sec. al XV-lea-al XVI-lea este mai puţin cunoscută, datorită lipsei documentelor. Totuşi, un act al voievodului Mihai Viteazul din 1595 întăreşte „logofătului Cârstian proprietatea asupra moşiei din satul Brăneşti, din partea socră-său Bran şi a fraţîne-său Udrea şi cu opt rumâni….cumpărată drept 4500 aspri gata”.  Documentul, deosebit de important, arată deja existenţa a două fenomene: boierii începuseră să cumpere moşii în sat, îngustând devălmăşia, proces ce s-a accentuat în sec. al XVII-lea – al XVIII-lea, după cum vom vedea şi sărăcia ţăranilor, care încep „să se vândă rumâni” acestora.

Alături de micii boierii, precum Milea Portar şi Radu Logofăt, este amintită în documente o serie de mari boieri care cumpără pământ în localitate. Logofătul Bunea Grădişteanul a fost primul care a profitat de situaţia economică precară a unora dintre săteni care, pe lângă pământ, îşi pierdeau şi libertatea personală, ieşind astfel din rândul moşnenilor. Astfel, în 1633 „eu Moga, cu feciorul meu Ion, de în sat de în Brăneşti …ne-am vândut dumnealui Bunii logofătul, să-i fim rumâni de moşie…derept bani gata 5400”. În anii următori şi alţi brăneşteni i se vor vinde acestuia, împreună cu moşiile, logofătul formându-şi astfel un întins domeniu funciar în sat. Este vorba în 1634 de „Stan al Costei”, iar în 1638 de „Ianotă cu fii”.

Bunea Grădişteanu (cca.1590-1661), numit aşa după o moşie din satul Grădişte, judeţul (acum) Argeş, a îndeplinit mai multe funcţii în timpul domnitorilor Leon Tomşa, Matei Basarab, Constantin Şerban precum vistier, mare armaş, mare sluger, mare stolnic, mare vistier. El deţinea circa 30 de moşii (sate sau părţi de sate) în judeţele Argeş şi Vlaşca, precum şi în Dâmboviţa.

După bătălia de la Finta, în urma căreia domnitorul moldovean Vasile Lupu a construit mânăstirea Stelea din Târgovişte, dar şi după răscoala seimenilor (1653), marele vistier Bunea Grădişteanu, ce era căutat de răsculaţi pentru a fi ucis, s-a ascuns într-o grotă de la Vulcana, lângă care se află azi schitul Vâlcana, fără a fi descoperit.

2.2. Proprietăţile Mitropoliei

Logofătul Bunea Grădişteanu întemeiase în 1621 schitul Vâlcana, care i-a purtat numele. Moşnenii brăneşteni Bran, Ianotă, Vladu Lifoe, Stan portărel şi Şărbul au donat un teren: ,,… la piscul Tătarului, de la râpă pe apa Vâlcănii în sus”, devenind astfel ctitorii schitului, împreună cu Pan Vâlcul, mare vornic, Grigore, mare vistier şi Bunea Logofătul, mare armaş.

Stareţul schitului Bunea, Climent Grădişteanu, nemaiavând urmaşi, a dăruit în 1726 acest domeniu funciar Mitropoliei Ţării Româneşti.

Boierii au fost concuraţi de negustori (cupeţi) în acţiunea de cumpărare de moşii în sat. Astfel, pe la 1637-1638, Avram neguţătorul devenea proprietar la Brăneşti cumpărând „de la Simedriu partea lui de vie toată den vrâf [vârf-n.n.] până în vale”. În 1642 el achiziţionase terenuri chiar în vatra satului („toată delniţa Selişte în sat”), unde îşi ridicase „casă cu pimniţă de piatră”.

La moartea lui Avram, soţia sa Conda, a vândut jupânului „Neagoe postelnic toată partea noastră de ocină de în sat din Brăneşti”. Aceasta a donat-o Mitropoliei Ţării Româneşti, danie continuată de fiica sa.

De prin 1660, jupân Proca „staroste de neguţători” a făcut primele achiziţii în sat. Acestea au fost urmate de multe altele, astfel încât în 1697 acesta avea deja moşii „în Grindu” şi la „Priboi”. Neguţătorul a întâmpinat opoziţia popii Voilă, ce stăpânea moşii în Priboi (,,sculatu-se-au popa Voilă den Brăneşti cu pâra….pentru o moşie ce se chiamă Priboiul”). Cu toată această opoziţie, neguţătorul a obţinut un hrisov domnesc de la Grigore Ghica, care i-a garantat proprietatea funciară. Proca cupeţ scăpătase, s-a călugărit sub numele de Partenie, se pare, motiv pentru care îşi vânduse moşia din Brăneşti la 15 iulie 1708 lui Mihail Macriş medelnicerul. Văduva acestuia, Bălaşa, fiica neguţătorului Avram, a închinat şi această moşie schitului Vâlcana, zis şi Bunea, în 1723.

Alţi negustori ce au cumpărat moşii în sat au fost jupân Cârstea, jupân Statie (1691), jupân Folea sau Fota (1664), Dumitru Băcănu (1713). Dacă primii trei aveau moşii mici, ultimul achiziţionase terenuri întinse. Şi acestea au fost donate de către soţia sa, după moartea neguţătorului (1713) tot Mitropoliei Ţării Româneşti, în anul 1741.

Această ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1521) deţinea întinse terenuri. Sate mânăstireşti erau: Aninoasa, Lăculeţe, Vâlcana, Popşa (Teiş), Făgeţel, Vâlcana Pandele, ,,Sticlăria”.

Mitropolia avea deci o preocupare stăruitoare de a obţine de la domnitor reglementări clare şi avantajoase, intervenind chiar la acesta, prin mitropolit, pentru rezolvarea conflictelor ivite între aceasta şi alţi proprietari. Mitropolitul era primul sfetnic al domnului, iar acesta era judecătorul suprem.

Astfel, Stan de la Boldeşti a pierdut procesul intentat Mitropoliei, cu privire la stăpânirea în satul Ţâţa a „moşiei strămoşului mieu Teodor”.

În Bezdead, moşnenii au ocupat terenurile ce fuseseră închinate mănăstirii Vieros de marele logofăt Stroe Leurdeanul. Pe 27 august 1646, hotărârea domnească a lui Matei Basarab a fost întărită de patriarhul Ioanichie al Alexandriei (aflat în vizită în Ţara Românească), ca moşnenii să nu mai ocupe proprietăţile mânăstirii.

În aceste condiţii, proprietăţile funciare ale Mitropoliei Ţării Româneşti în satele din nordul judeţului au sporit, iar mitropoliţii atrăgeau atenţia dichiilor,,să poarte de grija acestora”. Greutăţi mari întâmpinau dichii atunci când moşiile Mitropoliei se aflau intercalate între acelea ale moşnenilor.

Din acest motiv, Mitropolia a cerut domnitorului, prin vocea dichiului Onofrei, efectuarea unei hotărnicii, care s-a realizat pe 28 noiembrie 1743. Au fost de faţă dichiul, ispravnicii de judeţ Iordache Canela şi Ştefan Văcărescu (tatăl lui Ienăchiţă Văcărescu), alţi şase boiernaşi, precum şi moşnenii brăneşteni. Au fost cercetate actele de danie şi au fost comasaţi toţi stânjenii Mitropoliei în partea de nord a satului, ,,despre hotarul Şerbăneştilor, 660 stânjeni”.

În aceasta hotărnicie au intrat părţile de moşie achiziţionate direct de la moşneni prin fraude, mită şi cămătărie de către negustorii Avram, Proca şi Dumitru. Ele au format un domeniu funciar având 660 stânjeni la căpătul din dreapta, 660 la mijloc şi 560 la capătul din stânga.

După alegerea, măsurarea şi împietruirea domeniului bisericesc, hotarnicii au constatat că mai existau şi câteva ,,delniţe înfundate” în sat: ,,siliştea caselor Procăi”, ,,siliştea lui Avram neguţătorul cu pimniţă de piatră” şi ,,delniţa lui Leuştean”. Şi acestea au fost incluse în moşia bisericii, aflându-se pe terasa din dreapta Ialomiţei, în aval de halta Scârlenţa, în punctul denumit astăzi ,,pe mal”. Acest lucru este atestat şi de tradiţia orală. Acest platou era denumit ,,pe Mitropolie”, terenurile erau lucrate de către ţărani dependenţi (cei ce se vânduseră rumâni), iar roadele pământului erau strânse de către dichiu. Acesta avea aici şi o locuinţă cu pivniţă de piatră. A mai rămas din ea doar fundaţia, având lungimea de 15 m şi lăţimea de 8 m. Aceasta era din piatră fasonată, provenită, probabil, din cariera de piatră a satului, situată nu departe, pe celălalt mal al Ialomiţei. Aici strângea dichiul roadele pământului (vin, ţuică, fructe, porumb) pe care le transporta apoi la Târgovişte.

Având în vedere creşterea demografică şi lipsa pământului, ţăranii brăneşteni au încălcat tot mai des domeniul bisericesc. Cârstea Voinescu, împreună cu epitropul şi egumenul Mânăstirii Dealu au făcut o cercetare în 1785, urmând ordinul domnitorului Mihai Şutu (1783-1786) căruia i se plânsese epitropul Mitropoliei, pentru împresurările ce făceau vecinii în moşia Mitropoliei în satele plaiului: Fieni (Fiani), Cucuteni, Ţâţa, Pietroşita şi Brăneşti. A rezultat că multe pietre de hotar au fost înlăturate, iar brăneştenii se aflau în conflict cu cei din Şerbăneşti pentru hotarul nordic al satului. Abia pe 30 decembrie 1792, după un proces îndelungat, hotarul a fost recunoscut de cele două părţi pe aliniamentul stabilit de hotărnicia din 1743.

În 1803, fostul mare şetrar Ion Bălăceanu a fost însărcinat de domnitorul Constantin Ipsilanti (1802-1806) să facă o nouă hotărnicie a întregii moşii a Brăneştilor, fiind însoţit de Azaria, vechil din partea Mitropoliei, de localnicii din Şerbăneşti şi moşnenii brăneşteni.

2.3. Strămoşii brăneştenilor  – cei cinci ,,moşi”

Această hotărnicie ne arată care erau vecinii satului, cei cinci moşi (fiind excluşi moşii Udrea şi Ianotă), precum şi domeniul Mitropoliei. Însă ea nu ne lămureşte asupra unor aspecte importante, precum: ce părţi de moşie fuseseră înstrăinate de fiecare moş, de ce lipseau doi dintre ei, existenţa unor lacune în redactarea documentului – sunt 40 de locuri goale după cuvântul stânjeni, unde trebuiau completate numerele respective.

Anaforaua marilor boieri din 2 martie 1819 atesta faptul că o parte a proprietăţii funciare a moşnenilor brăneşteni fusese transformată în proprietate privată, (,,numai căminurile caselor şi siliştea”) în vreme ce restul rămăsese în continuare să fie stăpânit în comun (,,iar la pădure şi altele nici o împărţeală nu s-a făcut, ci stăpânesc până în ziua de azi de-a valma”).

Observăm aşadar faptul că, la începutul sec. al XIX-lea în moşia Brăneşti procesul de ieşire din devălmăşie continua. El a fost favorizat de factori interni (lipsa banilor, a pământului, creşterea demografică) şi externi (instalarea domniilor fanariote, creşterea impozitelor şi taxelor, corupţia).

În 1714, sultanul Ahmed al III-lea îşi pierduse încrederea în domnitorii pământeni, după ce văzuse că Dimitrie Cantemir negociase cu Rusia un tratat antiotoman, iar Constantin Brâncoveanu făcuse acelaşi lucru, aliindu-se cu Imperiul Habsburgic. Având în vedere aceste lucruri, el decise să numească în Ţara Românească şi Moldova domni din rândul boierilor greci din cartierul Fanar al Istanbulului. S-au remarcat astfel câteva familii care şi-au împărţit tronurile principatelor mai bine de un secol: Callimachi, Moruzi, Ipsilanti, Caragea.

Funcţia de domnitor era cumpărată de la sultan de pretendentul care îi oferea acestuia cei mai mulţi bani. De regulă, banii erau împrumutaţi de la cămătari, urmând a fi restituiţi ulterior.

Odată numit în funcţie, domnitorul se deplasa la Bucureşti sau Iaşi însoţit de familie, prieteni (ce urmau a fi numiţi în cele mai importante posturi) şi creditori. Aceştia din urmă primeau funcţiile de vistiernici, sameşi, funcţionari administrativi, strângând impozitele datorate statului, din care îşi opreau o parte în contul datoriei avute la ei de către domnitor până la stingerea acesteia.

Desigur că acest sistem, în care posturile erau cumpărate şi nu ocupate pe baza meritelor personale, a introdus la noi practicile orientale: corupţia, mita, ciubucul, racile prezente şi astăzi în societatea românească.

2.4. Acţiunea fanariotului Iamandi Cărpenişanul

Unul din reprezentanţii sistemului fanariot a fost sameşul Iamandi (Diamandi) Cărpenişanul. Acesta, grec de origine, îndeplinise această funcţie, probabil cumpărată de la domnitor, după obiceiul fanariot, până pe 14 decembrie 1818.

În 1817, încălcând dreptul de protimisis, slugerul Diamandi Cărpenişanul dobândise în Brăneşti în partea de sud a satului, o mare moşie. Aceasta a fost obţinută folosind diferite forme de constrângere a ţăranilor, ce au fost astfel obligaţi să îi vândă pământul. Procedeele erau variate: intimidarea (,,vindeţi moşia, că nu pătimiţi bine”), bătaia (,,ne scotea afară zapciul pe câte unul şi ne da fieşcăruia câte 40 de bice”), închisoarea (,,ţiindu-mă la gros 3 zile şi 3 nopţi”), atacul cu cuţitul (,,te tai, că n-are Vodă ce-mi face mie pentru un rumân ca tine”), închiderea şi afumarea în coşare (,,ne-au băgat în coşar şi ne-au dat fum de băligar”), sporirea nejustificată a impozitelor (,,văzurăm că ne-au dat în bir cu 7 luni în urmă”), purtarea prin sat a moşnenilor (,,ne-au legat pe câte doi în funie cot la cot”), solicitarea de munci neplătite (,,i-am lucrat sumă multă dă zile”), le închidea copii (,,ne-am pomenit cu copilu fără veste închis de către zapciu”), împiedicarea accesului la pădure (,,pă care nu vrea să vânză moşie, nu-i lăsa la pădure”). Procesul a început în 1817, prin plângerile moşnenilor şi strângerea actelor doveditoare, dar prima înfăţişare a fost pe 6 februarie 1818 la Mitropolia din Târgovişte la Departamentul 7 (al justiţiei).

Din cei 112 ţărani deposedaţi de pământ de către sameş, doar patruzeci şi cinci de moşneni brăneşteni au depus mărturie (,,arătări”), prin care denunţau metodele prin care sameşul Diamandi Cărpenişanul le răpise moşia.

În urma unei cercetări locale, urma ca moşia să revină brăneştenilor, care plătiseră lui Diamandi 17.451 taleri (ce fuseseră daţi de sameş ca plată pentru moşie ţăranilor), din care se scădeau 6.648 taleri, ce reprezentau plata muncii făcute de ţărani pe moşie.

Moşnenii nu au fost mulţumiţi, solicitând înlăturarea sameşului din sat.

Judecata a continuat. Atât episcopul Argeşului, cât şi boierii târgovişteni au dat însă câştig de cauză lui Diamandi. În 1820, acesta corupsese pe un boier din divan, Mihai Filipescu, cu 4.000 de taleri, pentru a-1 pune în legătură cu clucerul Filip Lenş, prin care urma să vândă moşia din Brăneşti pe 35.000 taleri (deci, dublu cât urma să primească de la ţărani) domnitorului Alexandru Nicolae Şuţu. Însă domnitorul murind, tranzacţia nu s-a încheiat, iar procesul, deja mutat la Bucureşti, a fost suspendat, ,,în vremea în care se începuse răzvala şi domn nu era în scaun”. Este interesant de remarcat faptul că procesul moşnenilor a început la finele epocii medievale, în perioada fanariotă, şi s-a terminat la începutul epocii moderne.

Presiunile la care erau supuşi ţăranii de către fanarioţi fiind foarte mari, (probabil din această cauză nu au depus mărturie scrisă toţi tăranii deposedaţi de pământ de către sameş) acestora nu le mai rămâneau decât posibilităţi limitate de protest: nesupunerea, neprezentarea la clacă, fuga de pe moşie, răscoala. Cu toate acestea, ţăranii brăneşteni au ales o altă cale, cea legală, de a-şi apăra drepturile în faţa unui reprezentant al fanarioţilor pe plan local.

În ianuarie 1821 începuse mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu. Acţiunea

înnoitoare a acestuia (,,patria se cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor”) a contribuit în mare măsură, chiar dacă indirect, la câştigarea procesului de către moşneni.

Mişcarea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu, acest erou tragic al românilor, a rămas vie în memoria târgoviştenilor şi a muntenilor, având în vedere faptul că, prin jertfa sa, Tudor a contribuit la înlăturarea domniilor fanariote şi la readucerea pe tron a domnilor pământeni.

În perioada ocupaţiei turceşti a Ţării Româneşti (1821-1822) procesul brăneştenilor a fost suspendat, el reluându-se în anul 1823, în alte condiţii însă. Cu această ocazie, turcii au venit şi la Brăneşti, urmărind pe cei care au organizat acţiunea condusă de Tudor, urmele glonţelor trase de aceştia rămânând în podina casei lui Vasile Enache Brănescu, ridicată de proprietar în 1780 în centru satului.

Pe tron se afla Grigore Ghica, om luminat şi cu simţul dreptăţii. Dintre împricinaţii ce s-au deplasat în mai multe rânduri la proces s-a remarcat Cârstea Patraulea, originar din Ţâţa, venit în Brăneşti prin căsătorie. Acesta a sprijinit pe moşneni cu bani în deplasările făcute, fiind însă direct interesat în câştigarea procesului, dorind să cumpere pământ, dar şi să-1 înlăture pe sameş, un concurent serios, ce avea han ca şi el. Popa Oprea şi popa Dumitru au avut şi ei un rol important în lămurirea moşnenilor cu privire la actele ce urmau a fi semnate de către aceştia.

Pe 16 iunie 1823, în întâmpinarea adresată domnitorului Ghica, moşnenii spuneau: ,,…Prea înălţate doamne. Cu mare plângere iarăşi supărăm auzul măriei tale pentru dumnealui slugerul Diamandi Cărpenişanul, că pricină de judecată având noi pentru moşia de ne-au luat-o cu siluiri, trăgănându-să aceasta judecată din leat 817 până acum, din porunci domneşti, nu suntem mulţumiţi”.

Urmează expunerea de motive, în care se arată felul în care sameşul i-a obligat să-i vândă cei 1019 stânjeni de moşie, iar în final brăneştenii spun: ,,…noi şi acum, dă vom fi îndatoraţi, la blestem gata suntem, că moşia dă vânzare n-am avut şi toate câte zapise de pace am dat, toate dă silă le-am dat. Robii măriei tale, moşnenii brăneşteni”.

Rezoluţia domnitorului pe această plângere este următoarea: ,,Dumneata, vel hatmane al divanului, cu anaforaua dumnealor veliţilor boieri, să-i înfăţişezi la divan înaintea domniei mele”.

Au depus mărturie pentru moşneni stolnicul Petrache Arion şi căminarul Grigore Mavrodolu, ultimul afirmând că: ,,ştiu că pentru cumpărătoarea părţilor de moşie ce au făcut sameşul de la moşneni, au săvârşit-o cu mari siluiri şi multe vicleşuguri, cari n-au voit să vânză i-au luat cu închisori”.

Hotărârea domnitorului începe aşa: ,,Io, Grigorie Dimitrie Ghica, Voevod i gospodar, Zemli Vlascoe, am hotărât ca jăluitorii să stăpânească moşia Brăneştii în pace şi nesupăraţi de nimeni, iar slugerul Iamandi să părăsească în grabă această moşie. Am hotărât dar ca să să strice de către ispravnicii judeţului a acestor acareturi. Şi spre a păzi această hotărâre a domniei mele cu nestrămutare pentru toate cele mai sus arătate, le-am dat acestor moşneni şi acest al nostru hrisov întărit cu domnească noastră iscălitură şi pecete. 1824 aprilie 28”.

Hotărârea s-a pus în aplicare imediat, hanul şi acareturile s-au dărâmat, iar moşnenii şi-au reluat stânjenii, după cum i-au avut. Diamandi s-a retras, probabil, la celelalte moşii ale sale. Construise şi o biserică, la Bolintinul din Vale, unde îşi doarme somnul de veci. Doar terenul pe care se află acum şcoala cea nouă din Brăneşti mai aminteşte de acesta – ,,la grecul”. Se încheiase astfel un alt episod din lungul drum prin timp al acestei localităţi.

2.5. Spre timpurile moderne

Pe la 1835, întâlnim în documente două sate cu numele de Brăneşti, iar în 1838 localitatea se numea Brăneşti Moşneni. Prin 1810, satul avea 147 de locuitori, în 1863 numărul acestora sporise la 293, pentru ca în 1895 să ajungă la 400. În perioada 1950-1960, comuna a făcut parte din raionul Pucioasa, iar între 1961-1968, în urma desfiinţării raionului Pucioasa, aceasta a fost integrată raionului Târgovişte.

În 1952, numărul locuitorilor ajunsese deja la 2.000. După unirea localităţii cu Vulcana Pandele, prin 1985, populaţia comunei ajungea la aproape 10.000 locuitori. Ea a revenit la numărul de 4.200 după separarea celor două comune, realizată în 2002.

În întreg sec. al XIX-lea, brăneştenii s-au ocupat în continuare cu agricultura şi meşteşugurile, desfăşurându-şi activitatea în sat cele cinci mori şi două fierăstraie. În imediata apropiere a satului se afla pudrăria de la Lăculeţe, specializată în producerea prafului de puşcă, unde au fost angajaţi şi numeroşi brăneşteni.

În perioada 1948-1990, mulţi brăneşteni lucrau la întreprinderile textile ,,Bucegi” şi ,,Trainica”, precum şi în Doiceşti la termocentrală şi în Târgovişte (I.U.P., C.O.S., S.A.R.O., ROMLUX), etc.

Recesiunea economică, transpusă în închiderea totală sau parţială a acestor întreprinderi, a afectat un număr mare de brăneşteni. Aceasta este una dintre cauzele ce au condus la plecarea acestora în alte ţări, fenomen cu urmări nefaste pentru localitate: scăderea natalităţii, îmbătrânirea populaţiei, scăderea numărului de locuitori, pauperizarea acestora.

Deşi referendumul din 16 septembrie 2001 prevedea revenirea la localitatea Brăneşti a teritoriilor din nord, alipite în 1956 oraşului Pucioasa, acest lucru nu s-a realizat. Rămâne ca o datorie de onoare de îndeplinit de cei de azi, pentru a putea spune în viitor, precum domnitorul Petru Rareş: ,,Vom fi din nou ce-am fost şi mai mult decât atât!”

CAPITOLUL AL III-LEA Viaţa economică

3.1. Agricultura

Brăneştenii au avut, ca principală ocupaţie, agricultura, cultivând plante şi crescând animale, atât pentru consumul propriu, cât şi pentru schimb.

În vatra satului s-au cultivat dintotdeauna cereale (porumb, în special din sec. XVII-lea, dar şi grâu şi secară). Pentru a face loc culturilor agricole, oamenii au defrişat cu eforturi considerabile, zonele împădurite ce aveau acum 4-5 secole o extensie cu mult superioară celor de azi. Astfel, găsim într-un document vorbindu-se de „curătura popii Vintilă”.

Sistemul de cultivare a fost la început bienal, iar după generalizarea cultivării porumbului a devenit trienal. În grădinile de pe lângă case oamenii cultivau legume, cartofi, dar şi plantele tehnice, precum inul şi cânepa. Acestea din urmă, care erau cultivate, de regulă, în mijlocul lanului de porumb, erau recoltate la maturitate şi puse „la topit” în bălţile cu apă caldă create pe lângă vâlcele şi pe râul Ialomiţa. După două săptămâni, se scoteau, se strângeau în ,,snopi” sau „mănuşi”, se meliţau şi se obţineau fibrele din care femeile ţeseau, la războaiele manuale de ţesut, straie pentru toţi membrii familiei – cămăşi lungi până la genunchi.

Cultivarea cerealelor pe terasele Mlăcilor se făcea până prin sec. al XVII-lea – al XVIII-lea, iar îngrăşămintele naturale au fost folosite dintotdeauna, existând o simbioză între cultivarea plantelor şi creşterea animalelor în famiile brăneştenilor şi nu numai.

Se pare că prin 1914-1915, pe terasa din spatele haltei Scârlenţea, pe un teren închiriat de la Gheorghe Grigorescu, erau cultivate legume în sistemul intensiv şi irigate cu un sistem acţionat de o roată cu palete, ce prelua apa din iazul morii şi o transmitea plantelor prin intermediul unor mici canale.

Lucrul se făcea cu mijloacele tradiţionale: plugul cu brăzdar de lemn, mai târziu cu brăzdar de fier, tras de doi boi, (mai rar de patru), carul, sapa, coasa, secera. Având în vedere randamentul solului, precum şi inventarul agricol, economia satului era una de subzistenţă, puţine fiind produsele aflate aici în abundenţă, care, acoperind nevoile locale, puteau să fie destinate schimbului. Aceste produse erau fructele (prunele, în special, dar şi merele) şi ţuica.

Agricultura se făcea după un calendar agricol păstrat foarte strict, bazat pe observaţiile atente asupra mersului vremii, în urma cărora s-au stabilit perioadele optime de însămânţare, îngrijire sau recoltare a diferitelor plante.

Pomicultura a ocupat un loc central în contextul economiei tradiţionale a satului. Aici, condiţiile naturale prielnice au permis de timpuriu cultivarea pomilor fructiferi ale căror fructe au fost consumate de săteni sau au fost schimbate ,,la vale”  pe alte produse, în special cereale.

Se cultivau în special pruni, aşa cum observăm din documente ,,am vândut o livada de pruni pă Grindu”, meri „o grădină cu meri”, dar şi peri, cireşi, vişini, nuci. Procesul de selecţie al pomilor indigeni a fost determinat de necesitatea îmbunătăţirii permanente a soiurilor. Acest proces a durat o perioadă îndelungată şi s-a făcut prin selecţie naturală.

Întinse suprafeţe erau destinate cultivării cu pomi fructiferi, în special cu pruni, iar pe lângă aceştia creştea iarba, transformată în fân, necesar la hrănirea animalelor în timpul iernii. Abundenţa pomilor fructiferi în această zonă a fost remarcată şi de străinii ce au trecut pe aici, ca de pildă Petru Baksic, care consemna existenţa unor „mari cantităţi de prune şi pere”, constatând că „în multe locuri se găsesc adevărate păduri şi crânguri de pomi fructiferi, pe care nu îi păzeşte nimeni”.

Soiurile de pruni cultivate erau cele de vară (văratice), precum sticlos, scorţos, turcesc, roşior, vânăt, ţigănesc, precum şi cele de toamnă (tomnatice). Prunele erau consumate ca atare, dar şi conservate: afumate sau coapte în cuptoare speciale şi opărite. Tot din prune se făcea magiunul. Cele mai multe prune însă, erau puse în putini la fermentat şi „când cădea podu`” erau duse la povarnă şi transformate în ţuică prin distilare.

Merii cultivaţi în zonă erau creţeşti, dulci şi domneşti. Din merele tăiate mărunt şi uscate se făceau poame, ce erau consumate, alături de prunele conservate, în postul Crăciunului sau al Paştelui.

Pe drumul spre Glodeni, vis-a-vis de punctul numit „la Saramură” se întindeau „Viile Bătrâne”, pe un versant însorit, plantat cu soiuri de viţă de vie, precum coarna, tarasul, căpşunica (neagră şi albă). Acolo, unii dintre brăneşteni aveau o cameră făcută din lemn, unde ţineau butoaiele cu vin.

Duzii erau cultivaţi pentru fructele lor, dar în special pentru frunza lor, folosită pentru a hrăni viermii de mătase. Sericicultura era una din ocupaţiile tradiţionale ale strămoşilor noştri. În sec. al XIX-lea, aceştia produceau circa 150 kg mătase pe an (borangic), folosită la realizarea frumoaselor costume populare specifice zonei (marame, ii, cămăşi).

Mulţi brăneşteni erau apicultori, crescând albinele în ştiubeie, iar mierea şi ceara erau la mare preţ.

Creşterea animalelor s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultivarea plantelor. Animalele erau folosite pentru tracţiune (trăgând carele cu poveri, arând câmpurile), pentru asigurarea hranei (carne, lapte şi derivate ale acestora), dar şi pentru alte scopuri (piei şi lână).

Mai toate ogrăzile brăneştenilor dispuneau, pe lângă terenurile arabile şi de suprafeţe care asigurau hrana animalelor prin păşunat vara şi asigurarea fânului pentru iarnă.

Având în vedere specificul zonei, ce nu este prielnică culturilor de câmp, creşterea animalelor s-a dezvoltat datorită condiţiilor prielnice oferite de regiunea subcarpatică, în care se află satul, dar şi de cererea crescândă de carne pentru nevoile interne şi externe .

Pe lângă fiecare gospodărie se aflau porci (crescuţi în turme, hrăniţi cu jir din pădure), păsări, oi, capre şi vaci. Putem vorbi de un păstorit local, practicat în hotarul satului .

Având în vedere specificul zonei, dar şi specializarea locuitorilor de aici în pomicultură (pruni) şi creşterea animalelor (vaci, în special), observăm faptul că numărul animalelor crescute în gospodăriile ţăranilor nu era foarte mare: 1-2 vaci, 2 boi, 2-3 porci, 10-12 oi sau capre.

3.2.  Meşteşugurile

Meşteşugarii sunt amintiţi în documente de prin sec. al XVI-lea, atunci când s-au putut specializa în realizarea diferitelor obiecte pentru schimb, renunţând la activitatea în agricultură.

Existau diferiţi meşteşugari: zidari, tâmplari şi fierari. Femeile se ocupau, printre altele, cu ţesutul şi realizarea hainelor necesare familiei. Unele obiecte folosite pentru aceste activităţi pot fi văzute la muzeul etnografic amenajat la Căminul Cultural.

De-a lungul satului, Ialomiţa avea numeroase vaduri de moară. În dreptul unora dintre ele s-au şi construit mori: pe Grind – în punctul ,,Crighină”, a lui Răuţoiu (cumpărată mai târziu de Stan Rizescu), a lui Iosif Bălăşescu (prin uliţa Morii până la râu), a lui Dumitru Bălăşescu, pe drumul de la cimitir spre halta Scârlenţa (care dispunea şi de darac, gater şi circular) şi a lui Mitică Bălăşescu (fiul lui Dumitru Bălăşescu), de la biserica ,,Sfântul Nicolae” spre râu. Morile dispuneau de o roată acţionată de forţa apelor Ialomiţei. Aceasta punea în mişcare două pietre care, prin frecare, măcinau cerealele.

Existau în sat numeroşi meşteri dulgheri, având în vedere faptul că multe dintre casele brăneştenilor erau din lemn. Au apărut şi dogarii ce se ocupau cu confecţionarea şi repararea butoaielor, butiilor, putinilor şi tocitoarelor în care se puneau borhotul sau ţuica.

Faptul că nu dispunem de documente care să-i ateste pe meşteşugarii din Brăneşti nu înseamnă că aceştia nu au existat, ci, dimpotrivă, ne obligă să presupunem că aceste meşteşuguri se integrau ocupaţiei agricole pastorale, fiind practicate pe îndelete iarna sau în perioadele dintre muncile agricole.

Prelucrarea pietrei s-a bucurat de o atenţie specială din partea brăneştenilor, datorită abundenţei acesteia. Deasupra troiţei aflată vis-a-vis de halta Scârlenţa a existat o carieră de piatră, din care s-a scos piatra necesară construirii a numeroase locuinţe. Se mai pot vedea şi acum pietrele de la carieră într-un zid aparţinând povernei lui Dumitru Rădulescu. Se pare că şi baza Turnului Chindiei, din cadrul Complexului Naţional Muzeal ,,Curtea Domnească” provine tot de la aceeaşi carieră.

Producerea varului era un alt meşteşug răspândit în Brăneşti. Meşteşugul era răspândit în sat datorită abundenţei materiei prime. Piatra de calcar era adunată din albia Ialomiţei (,,din prundul gârlii”), era zidită sub forma unui cuptor boltit, apoi se făcea focul şi se ardea două zile şi două nopţi. După ce se răceau, pietrele de var erau încărcate în care şi vândute ,,la vale” pe porumb (troc). ,,Foişorul cel boltit” din cadrul C.N.M. ,,Curtea Domnească” din Târgovişte a fost construit folosindu-se ,,40 de care de var de la Brăneşti”. Astăzi, numărul vărarilor a scăzut şi doar câteva familii se mai ocupă cu acest meşteşug, unii dintre ei fabricând şi cărămidă.

3.3. Industria

În prima jumătate a sec. al XIX-lea, industria din Ţara Românească a cunoscut o creştere lentă. Îi lipseau iniţiativa, capitalul, materiile prime, forţa de muncă liberă sprijinul economic al statului.

Un prim pas în dinamizarea industriei a fost desfiinţarea monopolului economic otoman şi al breslelor, încurajând astfel iniţiativa particulară, prevăzută de Tratatul de la Adrianopol din 2 septembrie 1829. Acesta a fost urmat de desfiinţarea vămilor interne dintre Moldova şi Ţara Românească, act adoptat pe 1 ianuarie 1848.

Progresul industriei s-a accelerat în special după recunoaşterea independenţei de stat. Dezvoltarea industriei naţionale era promovată de către liberalii, ce reprezentau marea burghezie. Doctrina politică liberală se baza pe dictonul ,,prin noi înşine” şi viza încurajarea înfiinţării de noi întreprinderi, aplicarea tarifelor vamale protecţioniste, finanţarea întreprinderilor cu capital românesc, naţionalizarea capitalului străin, ce nu putea depăşi 49 % din valoarea acţiunilor unei firme mixte (româno-străine).

Liberalismul este procesul de evoluţie economico-socială din care s-a plămădit România modernă, iar liberalii sunt oamenii care s-au pus de la bun început în slujba acestui progres. Procesul de renaştere naţională a României (început la 1848, continuat în 1859, 1866 şi 1877-1878) nu este decât procesul de formare a capitalismului pe pământ românesc. ,,Acest fenomen, pentru noi, românii, rezumă întreaga taină a existenţei noastre naţionale”.

Aceste afirmaţii sunt pe deplin demonstrate de legile adoptate de către reprezentanţii politici ai marii burghezii. În vreme ce conservatorii susţineau adaptarea reformelor economice la realitatea internă şi introducerea lor în mod treptat (politica ,,paşilor mărunţi”), liberalii adoptau legi importante menite să încurajeze, să protejeze şi să dezvolte industria naţională: Tariful Vamal Protecţionist (1886), Legea Meseriilor (Legea Missir) din 1902, Legea Băncilor Populare Săteşti (1903), Legea Vamală din 1904.

Înfrânt pe teren economic, conservatorismul se va muta pe plan cultural. Junimismul, poporanismul, sămănătorismul vor preamări viaţa tradiţională, marii noştri scriitori prezentând în operele lor viaţa rurală.

Însă, societatea românescă, deja rămasă la 1900 în urma multor state europene, nu se putea dezvolta decât printr-o industrie puternică, care stătea la baza dezvoltării întregii economii şi societăţi româneşti. Adevărul acesta este astăzi la fel de valabil ca acum un secol.

În contextul promovării industriei naţionale de către guvernul liberal condus de Ion Brătianu se înfiinţase deja la Buhuşi prima fabrica de postav, iar la Brăneşti în 1885 pe malul râului Ialomiţa, Stan Rizescu a înfiinţat o mică ţesătorie mecanică cu 6 lucrători pe locul unde se afla moara lui Gheorghe Filip Nicolaescu.

Stan Rizescu era fiul lui Rizea Fălcuţă din Vârfuri, stabilit în Brăneşti prin căsătoria cu Stana Bălăşescu. Casa în care s-a născut Stan Rizescu se afla în centrul satului, puţin mai sus de poştă, lângă Vâlceaua Hotarului. Şcoala primară a făcut-o cu Ion Zugravu (Nică Drăcilă), învăţând să scrie literele şi cifrele pe nisip, iar apoi folosind condeiul şi tăbliţa. Se pare că acesta i-a sugerat lui Stan să-­și ia ca nume de familie prenumele tatălui său (acesta murind prin 1871) – Rizea-Rizescu.

În 1869, în urma unui incident, Stan Rizescu a plecat în lume. A ajuns băiat de prăvălie la magazinul lui Tache Stematiu din Târgovişte. În 1877 s-a angajase la magazinul de fierărie şi manufactură Jean Staub din Calea Moşilor din Bucureşti. De aici, a plecat să-şi ajute un prieten, ce lucra la magazinul de manufactură Drăghiceanu & Popescu.

Unul dintre patroni, Gheorghe Drăghiceanu, observând calităţile tânărului ce venea în magazinul său, l-a angajat în 1877 şi 1-a trimis să urmeze cursurile serale ale şcolii comerciale de gradul I din Bucureşti, unde director era Theodor Ştefănescu. Aici a văzut tânărul din Brăneşti diferite pânzeturi oferite clienţilor, toate din import însă. În 1880 a fost scutit de armată ca fiul cel mare al unei văduve.

A făcut o pasiune pentru ţesături, stând nopţi întregi în magazin şi analizând atent ţesăturile nemţeşti, care i se vor fi părut cele mai bune dintre cele vândute în magazin. Strânse 800 lei şi plecă din Giugiu în 188l cu un vapor pe Dunăre şi a ajuns la Viena, vizitând oraşul şi plăcându-i palatele şi în special parcul Prater. A reuşit să se angajeze la atelierul de ţesătorie casnică a lui Johann Matzner din Giebau, lângă Olmutz. Nu a stat mult aici şi a plecat în Freiwaldau, unde a fost angajat la torcătoria de in Regenhard & Reihmann în 1881.

Aici şi-a făcut ucenicia în ale torsului şi ţesutului şi l-a cunoscut pe Ion Hozanu, directorului sanatoriului din Graefenberg. Acesta l-a recomandat directorului fabricii textile Schlesische Leinen din Freiburg. Aici Stan Rizescu a cunoscut tainele tuturor meseriilor de pe fluxul tehnologic: de la pieptănător până la vopsitor şi va strânge primii bani (1881-1883).

Între 1883-1884 a urmat cursurile Şcolii Superioare Textile din Chemnitz, angajându-se la fabrica de maşini textile Schonherr din Chemnitz ca montator  cu cinci mărci pe zi. Dar Stan Rizescu nu era mulţumit. Voia să înveţe mai mult, să acumuleze cunoştinţe şi experienţă, pe care apoi să le valorifice în ţara sa, la care se gândea mereu, în drumurile sale prin Europa.

Dorind să se specializeze în tehnica torcătoriei de lână, s-a angajat la firma Celestin Martin din Verviers (Belgia), unde a lucrat la asamblarea unor maşini moderne pentru torsul lânei. Apoi, după alte peripeţii, a ajuns la Gand, unde a asamblat un război de ţesut cu patru suveici, câştigându-şi un bun renume în cercurile tehnice locale

A luat legătura cu ministrul României la Bruxelles, Văcărescu şi a revenit în 1885 în ţară. Aici, cu ajutorul inginerului Pilide şi funcţionarului Saita, a obţinut rapid şase războaie fabricate în atelierele Monetăriei Statului.

În iunie 1885 s-a instalat la un vad de moară din Brăneşti, pe care a închiriat-o iniţial şi a montat războaiele, angajând şase lucrători. Era începutul ţesătoriei de bumbac de mai târziu, prima de acest fel din România. Apoi, iniţiatorul industriei textile româneşti a comandat la Chemnitz un război mecanic, un război lat şi o maşină de urzit (1886).

Pânza ţesută la Brăneşti era transportată cu carele la Târgovişte şi Bucureşti şi a început să fie apreciată de către clienţi. În 1894, la expoziţia cooperatorilor din Bucureşti (29 august 1894) Stan Rizescu a obţinut medalia de aur. Ulterior, fabrica nu a rezistat şi a fost închisă, fiind redeschisă în 1900.

Stan Rizescu a înfiinţat la Bucureşti, pe şoseaua Bonaparte, o fabrica textilă cu o sută de războaie numită ,,Drăghicescu, Cristea &Co”, unde Stan Rizescu era asociat. În 1899 Cristescu l-a îndepărtat pe Stan Rizescu de la conducerea fabricii, oferindu-i acestuia condiţii materiale necorespunzătoare. Între timp, Stan Rizescu se căsătorise cu Elisabeta Hansu,  cu care a avut 7 copii. Împreună cu familia s-a stabilit din nou la Brăneşti.

În 1900 a cumpărat moara şi terenul din jurul ei de la Răuţoiu, investindu-şi capitalul obţinut în construirea fabricii şi cumpărarea maşinilor de ţesut. Beneficiind de sprijinul financiar oferit de Dumitru Georgescu fabrica şi-a reînceput activitatea cu zece războaie mecanice, un urzitor, o maşină de ţevi şi de depănat, puse în mişcare de o turbină hidraulică de 22 CP. Fabrica producea pânză de calitate, depăşind criza economică din 1900-1903. În 1904, firma s-a transformat în ,,Moldoveanu, Rizescu & Co S.N.C.” sporindu-şi numărul de războaie la 50, iar din 1906 la 100.

Toate schiţele, proiectele şi planurile de construcţie ale fabricii erau realizate personal de către Stan Rizescu. Acesta reuşise să obţină comenzi de la Ministerul de Război, pentru care patronul realiza modelele de ţesături şi caietele de sarcini. Pe 5 noiembrie 1906, la Expoziţia Generală a României prilejuită de jubileul regal, fabrica a avut un stand de prezentare a produselor sale, iar Stan Rizescu a primit diploma de ,,Colaborator” cu plachetă. Acolo a fost vizitat de sprijinitorul său Ion Hozanu. Acesta din urmă, fiind primit în audienţă de regele Carol I, i-a vorbit suveranului de activitatea deosebită realizată de fostul său protejat la Brăneşti.

Fabrica a beneficiat de tariful vamal protecţionist, patronul fabricii de la Brăneşti fiind chemat de ministrul de finanţe să colaboreze cu specialiştii ministerului la fixarea taxelor vamale pentru articolele din bumbac, in şi cânepă.

În 1909, la inaugurarea localului şcolii ce se construise cu sprijinul financiar al lui Stan Rizescu,  a participat şi Spiru Haret,  ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Acesta a vizitat şi fabrica, raportând regelui cele văzute. El l-a însărcinat pe ministrul Industriei şi Comerţului, Alexandru Djuvara să se documenteze la faţa locului. Raportul acestuia a fost apreciat de rege, care a dat curs invitaţiei de a vizita fabrica.

Regele Carol I, împreună cu regina Elisabeta, însoţiţi de ministrul Alexandru Djuvara, maestrul George Enescu, doctorul Mamulea şi alţii au vizitat fabrica pe 8 august 1909, conduşi de Constantin Dumitriu, prefectul judeţului.

Stan Rizescu avea din nou probleme cu asociaţii. Din 1912 a renunţat la Moldoveanu şi şi-a reorganizat firma cu numele ,,Rizescu & Stăvărăchescu”. Credite importante au fost primite de firmă cu largul concurs al lui Spiru Haret, ce era convins de necesitatea dezvoltării industriei naţionale.

Patronul a fost în permanenţă preocupat de dezvoltarea fabricii sale. Dorea mereu să fie la curent cu noutăţile, cumpăra utilajele cele mai moderne, reinvestea în activitatea productivă cea mai mare parte a profitului. Dar şi greutăţile erau mari. Lipsa căilor de comunicaţie moderne şi a mijloacelor de transport performante conduceau la dificultăţi în transportul materiei prime la fabrică şi a produselor finite la cumpărători.

Slabul nivel tehnic al angajaţilor, proveniţi din rândul sătenilor brăneşteni îl obliga pe patron să-i instruiască şi să-i ţină la curent cu noutăţile din domeniu. Preţul mare al principalei materii prime importate din Egipt era şi el un impediment în calea dezvoltării fabricii, produsele finite româneşti fiind masiv concurate de cele din import.

Asociaţii săi nu urmăreau, în principal, dezvoltarea fabricii, ci acumularea de venituri pentru ei, fapt care îl va obliga pe Stan Rizescu să-şi caute noi asociaţi. Lucrând în aceste condiţii, nu tocmai prielnice, patronul a avut meritul că a reuşit de fiecare dată, să găsească soluţii de ieşire din impas.

În 1914, fabrica a primit o turbină hidraulică de 150 CP, iar din acelaşi an ea a lucrat pentru a onora comenzile venite din partea armatei. În timpul războiului, Stan Rizescu a rămas în sat, pentru a organiza şi conduce activitatea fabricii. A fost şi el, ca şi alţi români, supus umilinţelor de către ocupanţi, fiind arestat de către autorităţile militare germane, de ocupaţie. După formarea României Mari, fabrica s-a dezvoltat. Mulţi brăneşteni, angajaţi aici, şi-au construit case frumoase şi aveau un venit ce le asigura un trai destul de bun. Pe 1 ianuarie 1925 patronul a renunţat definitiv la asocierea cu alţii, răscumpărând acţiunile deţinute la fabrica de către Stăvărăchescu, pe care 1-a despăgubit. A cooptat în conducerea fabricii pe fiul său Nicolae Rizescu Brăneşti (se ocupa de conducerea administrativă) şi pe ginerele său ing. Constantin Casassovici (conducea biroul fabricii din Bucureşti, care cumpăra materiile prime şi desfăcea produsele finite).

Firma a beneficiat de împrumuturi avantajoase, primite de la Banca Românescă şi Societatea Naţională de Credit Industrial.

În 1925 fabrica, extinsă cu noi secţii, avea 132 de războaie, 200 de salariaţi, maşini pentru vopsitul şi uscatul pânzeturilor. Pe 1 mai 1927 firma a devenit ,,Ţesătoria Mecanică Stan Rizescu S.A.”, cu un capital de 10 milioane lei, condusă de patron împreună cu fii şi ginerii săi. Inginerul Mircea Rizescu, cel mai mic dintre copii patronului, urmase Politehnica la Dresda şi se ocupa de conducerea tehnică a fabricii, devenind ulterior directorul acesteia.

În perioada 1927-1937 fabrica a fost modernizată. Au fost construite secţii noi (finisaj, albitorie) numărul războielor de ţesut a ajuns la 700, s-a instalat o nouă turbină cu aburi de 220 CP şi un motor cu gaz de sondă ce producea 500 CP, producând energia necesară fabricii, precum şi a unei părţi din sat, ce a fost astfel electrificată.

Acţionarii firmei în 1927 erau: Elisabeta Rizescu, Constantin Cassasovici, Elisabeta Cassasovici,  Gheorghe Oghină, Elena Oghină, Ion Rizescu, Mircea Rizescu, Ioana Rizescu, Constantin Dimitriu şi Stan Rizescu.

Din 1935 s-a deschis secţia de mercerizat, ce permitea fabricii să producă ţesături fine, din care se realizau produse superioare, albe sau colorate. În 1937 fabrica a produs 5 milioane de metri pătraţi de ţesături şi avea 700 de lucrători. În acelaşi an, s-a deschis Filatura de bumbac, denumită ,,ing. Casassovici”.

Producţia din ce în ce mai mare a impus şi o reorganizare administrativă. A fost adoptată contabilitatea americană, a fost reorganizat sistemul de desfacere. Fabrica şi-a înfiinţat depozite proprii la: Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Brăila, Constanţa, Craiova, Galaţi, Turnu-Severin, precum şi depozite în consignaţie la Piteşti, Roman, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Chişinău, Cernăuţi, în fiecare capitală de provincie istorică. Pentru Bucureşti, vânzarea se făcea direct la angrosişti. În oraşele în care nu existau depozite proprii sau în consignaţie, vânzarea se făcea prin voiajori direct la detailişti.

La moartea lui Stan Rizescu, în 1940, conducerea a fost preluată de Mircea Rizescu, care a reuşit să asigure continuitatea în dezvoltarea fabricii. Aceasta a fost naţionalizată, intrând în proprietatea statului. Din 1956, toată partea de nord a localităţii a intrat în componenţa oraşului Pucioasa. Autorităţile locale brăneştene depun din 2002 eforturi de recâştigare a teritoriilor pierdute.

După o perioadă de dezvoltare (1948-1989), fabrica a intrat într-un proces de recesiune, urmat de închiderea ei.

Studiindu-i întreaga activitate, îl putem considera pe Stan Rizescu drept ctitorul localităţii moderne, în vreme ce Bran Stegarul a fost primul ei întemeietor.

După 1945, în localitate au mai apărut o mică ţesătorie şi o fabrică de prelucrare a fructelor ce şi-au desfăşurat activitatea până acum câţiva ani. Acum există o fabrică de mobilă aparţinând familiei Vasile Voiculescu, trei ateliere de mobilă deţinute de Dumitru Vîlciu, Adrian Coman şi Adrian Miu, povarna şi moara deţinute Gheorghe Nichita, moara deţinută de Gheorghe Cîrstea, farmacia, precum şi multe magazine.

Din 1980, în centrul localităţii a fost construit un complex unde îşi aveau sediul magazinele, farmacia precum şi două mici ateliere de cizmărie şi frizerie. Acum, pe lângă farmacie, se mai află atelierul de mobilă al lui Dumitru Vîlciu şi sediul Poliţiei comunale. De asemenea, poliţia mai deţine o clădire situată la graniţa cu comuna Vulcana Pandele, în vecinătatea acesteia aflându-se şi Dispensarul comunal unde sunt cabinetele medicilor de familie şi al medicului stomatolog.

De câţiva ani s-a dezvoltat Parcul industrial Priboiu, construit în locul fostului Arsenal, care a devenit funcţional în 2010 şi unde se află câteva mici întreprinderi.

Decăderea activităţii industriale, înregistrată continuu din 1990 şi până astăzi şi în special a fabricii denumite din 1948 ,,Bucegi”, reprezintă principala cauză a scăderii nivelului de trai al brăneşteni lor, conducând chiar la pauperizarea multora dintre ei.

În ultimii ani, unii dintre brăneşteni, beneficiind de cunoştinţele dobândite în industria textilă, lucrează la fabrica Sun Garden din Puciosa Sat.

Analizând întreaga activitate depusă de către Stan Rizescu, observăm faptul că acesta a avut un dublu scop: asigurarea bunăstării materiale pentru familia sa dar şi implicit, creşterea nivelului de trai al locuitorilor din Brăneşti. Aceasta s-a realizat prin: angajarea a circa 500 de salariaţi din sat, ce prin salariile primite îşi permiteau un trai mai bun decât cei ce lucrau pământul, ajutorul financiar dat pentru construirea şcolii (1909), a Băncii Populare ,,Munca” (1926), a băii comunale şi a bisericii ,,Buna Vestire”, terminată în 1943, dar începută anterior, în 1938.

Satul a fost ajutat de Stan Rizescu şi indirect. Impozitele şi taxele plătite de fabrică primăriei au ajutat şi ele la dezvoltarea localităţii, cu atât mai mult cu cât Stan Rizescu a fost la un moment dat şi primar al Brăneştiului.

Având în vedere rolul fundamental avut de Stan Rizescu în dezvoltarea localităţii, urmaşii de astăzi ai acestuia, recunoscători, i-au nemurit chipul în bronzul statuilor spre veşnică amintire, dezvelindu-i bustul situat în parcul din centrul localităţii. La această manifestare a fost prezent şi fiul cel mare al lui Mircea Rizescu, Stan (Stănel), ce a amintit celor prezenţi rolul civilizator al bunicului său.

Albitoria şi Laboratorul fizico-mecanic de la Fabrica ,,Bucegi”

 

3.4. Comerţul

Având în vedere caracterul închis al economici de subzistenţă, comerţul s-a dezvoltat în sat târziu. Negustorii Proca, Avram şi Dumitru Băcanu, ce au cumpărat pământuri în Brăneşti, probabil vor fi deschis, având în vedere specificul ocupaţiei lor, prăvălii în sat.

Exista şi un alt fel de comerţ. Toamna, brăneştenii încărcau în care fructe (mere, prune) proaspete sau conservate şi ţuică cu care mergeau în satele din Bărăgan şi făceau schimb (troc), aducând cereale, în special. Unul dintre ei era şi bunicul meu, Ion Gr. Diaconescu, care se înrolase voluntar în armată. A mers pe jos până pe front, făcând parte din Regimentul 32 Mircea, cu care a obţinut victoria de la Mărăşeşti. Pentru această faptă, a primit pământ într-o comună din Teleorman şi se ducea în fiecare toamnă ,,la vale” să aducă grâu.

Târgul din Afară, existent la Târgovişte atrăgea numeroşi negustori din ţară şi străinătate, dominând în tot sec. al XVIII-1ea văile Ialomiţei şi Dâmboviţei. În 1768 exista deja târgul de la ,,Şerbăneşti, pe Ialomiţa”, unde erau prezenţi şi negustorii braşoveni. Târgul se desfăşura în faţa bisericii, pe 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, dând posibilitatea unui intens schimb de produse. Probabil că participau la târg şi brăneştenii, având în vedere distanţa mică până la Şerbăneşti.

În 1843 este atestat primul târg la Brăneşti, pe 20 iulie, de Sfântul Ilie, la care participau şi locuitorii comunelor din jur. La începutul sec. al XX-lea, prăvălii în sat aveau: Moscu V. Bălăşescu, Ioan Atanasiu, Dimoftei (pe Grind), Ion Bratu (în centru), Nicolae Voiculescu, Ion Tănăsescu (dălavale), iar cârciumi ţineau Ilie Voiculescu, Ghiţă Bădoiu, Mişu Tănăsescu şi  Ilie Bădoiu (în Priboiu).

Duminica brăneştenii ieşeau la hora organizată la cârciumile lui Ilie Voiculescu şi Mişu Tănăsescu. Tot acolo se aflau şi saloane de nunţi, iar de Paşte se instalau dulapuri cu patru policioare acolo şi la locuinţa lui Dumitru Bălăşescu, aceasta fiind una din distracţiile favorite ale sătenilor.

CAPITOLUL AL IV-LEA Activitatea culturală

4.1. Şcoala

Şcoală în sat, în adevăratul sens al cuvântului, nu a existat până la adoptarea Legii Instrucţiunii Publice. Preotul şi dascălul bisericii (ce era şi grămătic) adunau în tinda bisericii sau în casa lor câţiva copii cărora le transmiteau tainele literelor şi ale cifrelor. Primii dascăli ai brăneştenilor au fost popa Gheorghe (1834-1843), Stan Diaconu Ion (1843-1850) şi Ion Zugravu (1850-1868).

Lor le-au urmat Mihalache Popescu (1865-1868), Iosif Diaconescu (1868-1873), Nicolae Petrescu, Bazil Ionescu, preoţii Moscu şi Ion Georgescu, iar din 1884 până în 1922 şi-a desfăşurat activitatea preotul – învăţător Ion D. Popescu din localitate.

Prin 1872 se construise un local pentru şcoală în centrul localităţii, în stânga primăriei, dar, datorită neînţelegerilor apărute între proprietarul terenului şi edilii locali, şcoala s-a mutat în locuinţe închiriate.

În 1877, revizorul C. Georgescu solicita ministrului:,,… să faceţi a se ridica la gradul I şcoala numitei comune Brăneşti, unde se va numi ca învăţător normalistul Ion Georgescu şi care funcţionează încă de la 15 noiembrie anul trecut 1876”. În 1884, din motive necunoscute, învăţătorul Georgescu a solicitat transferul, în locul său fiind numit preotul-învăţător Ion D. Popescu.

Locuitorii comunei au solicitat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în 1891 să înfiinţeze în comună o şcoală de fete, ei obligându-se să suporte salariul învăţătoarei, iar: ,,…actuala şcoală mixtă, plătită de stat, să rămână numai de băieţi sub conducerea actualului învăţător provisoriu, domnul I. Popescu”.

În 1898, şcoala dispunea de un post de învăţător, plătit cu un salariu de 117 lei lunar şi 20-48 de elevi dintr-un număr total de 232 copii cu vârsta şcolară existenţi în sat. Recensămintele ulterioare arată o creştere a populaţiei şcolare.

Recensământul copiilor de vârstă şcolară din comuna Brăneşti

 

Nr. crt.	Anul	Număr copii de vârstă şcolară (1-14 ani)	Din care: fete	băieţi	Sursa
1.	1898	221	99	122	S.J.D.A.N., fond Şcoala Brăneşti Dosar 2/1898, fila 1.
2	1901	263	130	133	Ibidem, fila 1.
3	1905	290	150	140	Ibidem, Dosar 1/1905, fila 2.

Activitatea didactică a preotului-învăţător Ion D. Popescu a lăsat de dorit la început, din mai multe motive, printre care: dezinteresul primăriei faţă de şcoală, prioritatea acordată slujbelor religioase, îmbolnăvirile, etc.

Revizorii şcolari care au inspectat şcoala au surprins aceste aspecte în rapoartele lor de inspecţie. Astfel, pe 6 noiembrie 1886, revizorul C. Alessandrescu nota: ,,…elevii acestei scoli ar face şi mai multă trebă dacă autoritatea comunală ar avea mai multă grije de scolă”.

Pe 22 ianuarie 1887, acelaşi revizor preciza: ,,…Focul de două dile nu s-a făcut în scolă, pretextându-se lipsa de lemne. Pentru că în timpul de faţă, care este foarte aspru, din causa lipsei de căldură s-ar putea bolnăvii copii, domnul învăţător al scolei va cere autorităţei comunale să pună la cale facerea focului”.

Revizorul D.C. nota în condica de inspecţie pe 6 martie 1889 ,,…Astăzi am inspectat scola mixtă rurală din comuna  Brănesci, unde am găsit  elevii în scolă singuri şi pe domnul Ion Popescu, învăţătorul clasei absent, fiind bolnav, după cum mi-au declarat mai multe persoane din comună.[…] Revisuind arhiva, am găsit că domnul învăţător n-a trecut notele din cataloge în Matriculă încă dela începutul anului până acum.[…] Am văzut că domnul învăţător la 30 Ianuarie a ţinut sărbătore contra regulamentului. La 15 Februarie a fost bolnav şi a subscris în condică că a fost present la scolă. Orariul nu l-a ţinut conform programei dela 8-12, ci dela 9-12, adică în dauna instrucţiei un ceas mai puţin pe fiecare di”.

La inspecţia din 28 aprilie 1889, revizorul D.C. constata : ,,…În genere am constatat că scola merge binişor şi domnul învăţător realizeză ceva progrese cu elevii. […] Revisuind arhiva, cu părere de rău am constatat că Matricula nu s-a adus la di cu înscrierea elevilor şi trecerea notelor.[…] Condica de presenţă n-am găsit-o certificată dela 28 februarie, astfel că n-am putut a mă încredinţa dacă domnul învăţător a urmat sau n-a urmat regulat la scolă”.

În sfârşit, la inspecţia de pe 16 martie 1893, acelaşi revizor constata: ,…localul l-am găsit binişor curat şi higienic. Progresul, satisfăcător. Totuşi, pun în vedere preotului-învăţător următoarele: să evite gâlceava cu domnul Primar şi să caute armonia atât cu autoritatea comunală, cât şi cu locuitorii, să aibă grijă şi să stăruiască ca localul şi elevii să fie în tote dilele curat îngrijiţi şi conform regulelor higienice,[…] arhiva o va aranja în dulapul scolei, unde va păstra şi caetele şi hărţile făcute de elevi peste an”.

Putem observa dinamica populaţiei şcolare din datele de mai jos:

1.	Anul	Număr total copii de şcoală	Număr de copii ce frecventează şcoala
2.	1915	416	151
3.	1918	270	161
4.	1920	465	251
5.	1969	525	520
6.	2005	203	203

Mulţi dintre părinţii copiilor, neînţelegând rolul şcolii în dezvoltarea personalităţii umane, nu-şi lăsau copiii să vină la şcoală sau le permiteau să absolve 1-2 sau, mai rar, toate cele patru clase primare. După aceea, copii îşi ajutau părinţii la muncile câmpului. În aceste condiţii, analfabetismul avea cote foarte ridicate. Acest fenomen, eradicat în ultimii ani, începe să reapară în prezent.

Efectivele de elevi de-a lungul timpului se pot observa din tabelul de mai jos:

 

Nr.curent	Anul	Denumirea şcolii	Nr. elevilor înscrişi	Nr. de clase al şcolii	Sursa
1.	1886	Şcoala mixtă Brăneşti	55	4	S.J.D.A.N., Dosar 1/1886, Şcoala Brăneşti, fila 1.
2.	1888	Şcoala mixtă Brăneşti	49	4	Idem, Dosar 1/1888, Şcoala Brăneşti, fila 1.
3.	1893	Şcoala mixtă Brăneşti	62	4	Idem, Dosar 1/1886,Şcoala Brăneşti, fila 22.
4.	1915	Şcoala mixtă Brăneşti	151	4	Zoe Enăchescu, Pagini de monografie, p. 98.
5.	1918	Şcoala mixtă Brăneşti	161	7	Ibidem
6.	1920	Şcoala mixtă Brăneşti	251	7	Ibidem
7.	1942	Şcoala primară mixtă ,,Spiru Haret” Brăneşti	415	7	S.J.D.A.N., fond I.S.J. Dâmboviţa, Dosar 67/1940-1941, fila 63.
8.	1960	Şcoala de 7 ani Brăneşti	471	7	Idem, fond Primăria Brăneşti, Dosar 2/1960-1961, fila 135.
9.	1969	Şcoala generală nr. 1 Brăneşti	587	8	Zoe Enăchescu, op. cit., p. 98
10.	2005	Şcoala cu clasele I-VIII Brăneşti	203	8	Arhiva Şcolii Brăneşti
11.	2013	Şcoala gimnazială Brăneşti	240	9	Arhiva Şcolii Brăneşti

 

Pe 25 mai 1909 s-a inaugurat localul şcolii în prezenţa ministrului Instrucţiunii Publice, Spiru Haret. Clădirea era formată, iniţial, din două săli de clasă şi cancelarie şi încadrată cu doi învăţători: Ion D. Popescu şi Constanţa Manolescu.

Şcolii i s-au adăugat în 1923 încă două clase, apoi, în 1949, încă două. În 1961 s-a realizat ultima extindere a localului şcolii, în care funcţionează acum grădiniţa cu două grupe de preşcolari.

Dintre dascălii şcolii din perioada 1918-1940, amintim pe învăţătorii Ioan Niţescu, Gheorghe Negritu, Ion Diaconu, Ecaterina şi Gheorghe Rădulescu.

La Brăneşti se înfiinţase deja o grădiniţă de copii în 1940, cu 40 de preşcolari înscrişi, 23 prezenţi, educatoare fiind Ecaterina Androne. Aceasta a fost apreciată pe 15 februarie 1941 de subinspectorul şcolar Traian Ionescu cu calificativul ,,foarte bine” pentru ,,… clasa care este foarte curată şi frumos împodobită, pentru felul cum domnia-sa înţelege să-şi facă datoria, cât şi pentru rezultatele căpătate”.

În anul şcolar 1941-1942 a funcţionat, pe lângă şcoală, o cantină unde ,,…s-a servit ceai cu pâine zilnic la circa 100 de elevi şi masa de prânz la 50 de elevi marţi, joi şi sâmbătă, cheltuielile fiind suportate de doamna Elisabeta Rizescu”. Anii războiului au condus la comasarea claselor, efectivul de elevi al unei clase fiind de circa 60 de elevi.

Efectivul de elevi al Şcolii de 7 ani Brăneşti, anul 1960  Director, înv. Smarandache Viorica

S.J.D.A.N., fond Primăria Brăneşti, Dosar 2/1960-1961, fila 135.

Clasa	Număr elevi înscrişi	Număr elevi promovaţi
I	79	74
a II-a	77	73
a III-a	78	73
a IV-a	83	77
a V-a	69	65
a VI-a	68	59
a VII-a	56	50
Total	510	471

La Priboiu, în ultima vreme, educatoare a fost Elena Manea, iar la şcoală au predat învăţătoarele Florica Niţescu, Emilia Bălăşescu, Victor  Pătraşcu, aceasta fiind doar şcoală primară, la gimnaziu elevii venind la şcoala din Brăneşti.

Mai apoi, s-au remarcat prin talentul şi dăruirea depuse în educarea tinerelor mlădiţe ce le treceau prin mâini educatoarele Elena Caisîn, Maria Cristian, Elena Brătulea, Vasilica Enache, Creaţa Vrotea, Vasilica Voicu şi Ileana Cârstea.

Tainele cititului, scrisul şi socotitul au fost dezlegate elevilor de către învăţătoarele Lucia Rădulescu, Alexandrina Mihăilă, Severa Diaconu, Ecaterina Rădulescu, Viorica Smarandache, Gretuţa Diaconescu, Maria Spătaru, Verona Ionescu, Maria Pintilescu, Simona Ene, Ivona Purea, Florina Diaconu, Natalia Vasile Voiculescu, Mihaela Savu, Monica Ilie, Cristina Voica (devenită acum educatoare), Tamara Andreiana, Cătălina Andreescu, Oana Veghiu, Corina Boboacă şi învăţătorii Afil Rădulescu (devenit profesor), Eugen Pintilescu şi Vasile Oproiu.

De educaţia ulterioară a elevilor s-au ocupat profesorii de:

– limba română: Alexandru Moraru, Minodora Platcu, Ion Diaconescu, Puiu Tănase, Steliana Duţoiu, Maria Enache, Steliana Avram, Rodica Radu;

– limba franceză: Ion Diaconescu, Elena Iugulescu, Natalia Stanciu;

– limba engleză: Magdalena Ţanu;

– limba rusă: Eugen Jalobeanu, Adrian Purea, Eusebiu Platcu,  Ruxandra Rusescu, Nicoleta Greapcă;

– religie: Ion Popescu, Zoe Enăchescu, Cuza Gheorghe, Mariana Manta;

– matematică: Nicolae Smarandache, Gheorghe Giuvelea, Mircea Geală, Petru Gâmbuţă, Gheorghe Ene, Vasile Badea;

– fizică – chimie: Vasile Cristian, Gheorghe Milea, Violeta Coman;

– biologie (agricultură): Afil Rădulescu, Maria Banu, Victoriţa Cîrstea, Veronica Ana;

– geografie: Severa Diaconu, Antoaneta Olteanu, Liliana Cusceac, Melania Niţu, Mihaela Stoian;

– istorie: Dumitru Stancu, Mihai Caisîn, Paul Nicolaescu, Felicia Dinu, Daniel Diaconescu;

– muzică: Vera Solomon, Dumitru Bendic, Camelia Anghelescu;

– desen: Gheorghe Baltoc, Dan Popescu;

– educaţie fizică: Olimpia Negritu, Sofia Necula, Benone Popescu, Gabriela Creţu, Iulian Vasile Voiculescu, Gheorghe Deaconescu, Anca Niculescu.

În 1974, autorităţile locale, beneficiind de sprijinul populaţiei locale şi al directorilor întreprinderilor din comună şi din apropriere (s-a remarcat d-nul Pompiliu Cojocaru, directorul fabricii ,,Bucegi”, prin sprijinul material substanţial acordat şcolii), au inaugurat noul local al şcolii, cu 8 săli de clasă, dispuse pe două niveluri, două laboratoare (fizică – chimie, biologie) şi două cabinete (limba română şi istorie). În anul 2006, şcoala avea 200 de elevi, 7 posturi de învăţători şi 10 de profesori.

Dintre directorii şcolii, amintim pe Gheorghe Ştefănescu, Viorica Smarandache, Steliana Duţoiu, Eugen Pintilescu, Paul Nicolaescu, Petru Gâmbuţă, Gheorghe Ene, Mircea Geală, Gheorghe Deaconescu, Felicia Dinu, Maria Enache, Veronica Ana, Violeta Coman ce s-au preocupat permanent pentru dotarea şcolii şi buna funcţionare a procesului instructiv-educativ. Secretarele Manea Elena, Adela Scutaru şi Melania Gheorghe au contribuit şi ele, prin activităţi specifice postului, la buna funcţionare a şcolii.

Colectivele de cadre didactice ale grădiniţelor şi şcolii au reuşit, de-a lungul anilor, să formeze generaţii întregi de elevi, care s-au remarcat mai târziu, devenind buni profesionişti.

        4.2. Fii satului 

După ce au părăsit localitatea, elevii brăneşteni au absolvit cu succes atât şcoli profesionale, devenind buni muncitori, cât şi licee şi universităţi de diferite profiluri. Amintim aici câteva familii importante prin descendenţii lor: Badea – Bădoiu – doctor în matematică Adrian Bădoiu, Bucur – Gheorghe Bucur, prof. univ. dr. în matematică, Universitatea Bucureşti, Bălaşu – Bălăşescu – poetul Teodor Balş (Emilian Bălăşescu); Diaconu – Diaconescu, Grigoraş Diaconescu – rugbist, Gheorghe Deaconescu – şeful Serviciului Salvamont Dâmboviţa, Enache – Enăchescu – preotul Zoe Enăchescu şi fiul său, dirijorul Voicu Enăchescu; Iuga – Iugulescu – profesor Mihai Iugulescu, ierodiacon Visarion Iugulescu; Neacşa – Necşulescu; Radu – Rădulescu – învăţătorul Gheorghe Rădulescu; Udrea – Udroiu: Voicu – Voiculescu – medic stomatolog Mihai Voiculescu. Aceşti fii ai satului, răspândiţi în toată ţara, şi, de câţiva ani, în multe ţări ale lumii, se întorc cu drag în satul natal. Unii îşi construiesc case elegante şi spaţioase, schimbând înfăţişarea localităţii. Mulţi revin şi la manifestările organizate de ziua comunei, pe 8 septembrie, la iniţiativa primarului Ion Neacşu.

O clădire reprezentativă a localităţii a fost casa moştenită de Vasile Enache Brănescu, descendent direct din moş Bran, întemeietorul. Clădire impozantă, construită în 1780, a ezistat tuturor vicisitudinilor vremurilor până în 1937, când a fost demolată.

Mai există în localitate şi alte case tipice zonei, care se integrează armonios în peisaj.

4.3.    Monumentul eroilor

,,Eroi au fost, eroi sunt încă”, spune un vechi cântec patriotic. Pentru a le cinsti memoria, brăneştenii le-au construit un monument, unde putem pune o floare şi închina un gând pios tuturor acelora care s-au jertfit pentru patrie.

Monumentul, construit în perioada interbelică, a fost inaugurat în 1937 şi reprezintă un infanterist în luptă. Pe două părţi ale construcţiei sunt ataşate basoreliefuri reprezentând scene de luptă. Monumentul a fost recent reabilitat din iniţiativa primarului Ion Preda.

Pe monument găsim însemnate numele unor eroi brăneşteni. În războiul de independenţă s-a remarcat soldatul Ion Rizea, din Regimentul 8 de linie.

România Mare s-a făcut şi prin jertfa de sânge a brăneştenilor din parohia Brăneşti I şi anume: plutonierul Costea Popa, sergenţii Ion Băjenaru, Ilie Diaconu, Gheorghe Ionescu, Ilie Iugulescu, Vasile Iugulescu, caporalii Nicolae Bucur, Grigore Bucuroiu, Gheorghe Ionescu, Ion Iugulescu, Gheorghe Lixandru, Ion Oprea, Ion Popa, Ion Tănăsescu, soldaţii Gheorghe Ana, Vasile Ana, Nicolae Andrei, Vasile Barbu, Gheorghe Bucur, Andrei Bratu, Gheorghe Bratu, Ion Ciocoiu, Ion V. Ciocoiu, Ilie Ciocoiu, Ilie Cărămidaru, Ion Constantinescu, Iancu Dinu, Iosif Diaconu, Gheorghe Dumitra, Ion Giuvelea, Nicolae Gheorghe, Ilie Gheorghe, Ion Grigore, Nicolae Ionescu, Nicolae Ioniţă, Ion Iorga, Gheorghe Marin, Ion Marian, Dumitru Manta, Radu Maria, Ilie Matei, Ion Miu, Iancu Mihai, Ion Mihai, Victor Mihai, Ion Mihălcioiu, Gheorghe Mihălcioiu,  Tănase Mihălcioiu, Ion Nanciu, Traian Neacşu, Ion Nichita, Marin Nicolae, Gheorghe Niţă, Dumitru Oancea, Voicu Ocineanu, Ilie Piron, Maria Pîrjolescu (născută Rizescu, soră de caritate), Dumitru Pencea, Nicolae Popa, Nicolae Popescu, Gheorghe Preda, Ilie Puşcoi, Ion Stanca, Ilie Şerban, Alexandru Toma, Vasile Tîlvan.

Ar trebui ca pe monument să fie adăugată o placă conţinând şi numele eroilor ce s-au jertfit în cel de-al doilea război mondial. În parohia Brăneşti I, s-au jertfit pentru patrie căpitanul în rezervă Gheorghe Rădulescu, locotenentul Alexandru Ionescu, sublocotenentul Grigore Ionescu, sublocotenentul Ilie Ionescu, plutonierul în rezervă Ion Androne, sergenţii Constantin Bucur, Ion Dumitrescu, Nicolae Florescu, Ion Iugulescu, Mihai Popescu, Dumitru Stănescu, caporalul Ion Vişan, fruntaşul Ştefan Rădulescu, soldaţii Gheorghe Bucuroiu, Gheorghe Coman, Petre Constantinescu, Dumitru Neamţu, Gheorghe Ocineanu, Ion Sandu, Ion Triţă, Gheorghe Triţă, Ion Ţuţuianu, Ion Ureche.

În parohia Brăneşti II, ,,delavale”, cum i se mai spunea, au dat jertfa supremă sergentul major Isac Androne, sergenţii Nicolae Comşa, Dumitru Stănescu, Cristodur Zugrăvoiu, Gheorghe Tîlvan, caporalul Ion Ţuţuianu, fruntaşii Ştefan Bucuroiu,  Gheorghe Cîrstea, Petre Manea,  Gheorghe Neacşa, soldaţii Alexandru Ciucă, Gheorghe Manta, Ion Miu, Gheorghe Miu, Constantin Moise, Ion Popescu, Ion Sandu, Vasile Sandu, Ion Ureche.

Veşnica recunoştinţă pentru faptele lor nepieritoare tuturor eroilor şi veteranilor de război, ştiuţi şi neştiuţi, pe osemintele cărora se sprijină pământul românesc !

Veteranii de război, cei ce mai pot povesti despre faptele de arme ale militarilor de pe câmpul de luptă, au mai rămas puţini. Ei merită cu prisosinţă respectul nostru, al tuturor. De Ziua Eroilor, faptele nepieritoare ale acestora sunt reamintite brăneştenilor într-o manifestare organizată în faţa monumentului eroilor din centrul localităţii.

Faptele câtorva eroi militari brăneşteni merită să fie cunoscute de către urmaşii acestora, fiind pilde vii de dragoste de moşie, iubire de patrie, seriozitate, competenţă, profesionalism.

Generalul Marcel Ionescu (1890-1964) a fost fiul preotului Moscu Popescu (popa Moscu), locuind vis-a-vis de şipotul aflat lângă Vâlceaua Hotarului şi a purtat numele de fată al mamei sale. Marcel a copilărit în sat, unde a urmat şcoala primară, liceul urmându-l la ,,Ienăchiţă Văcărescu”, în Târgovişte. A absolvit Şcoala Militară de Infanterie de la Bucureşti. A făcut campania din Bulgaria din 1913, având gradul de sublocotenent.

Din 15 august 1916, cu gradul de locotenent, Marcel Ionescu a participat la primul război mondial, remarcându-se prin faptele sale de luptă în bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Aici, compania de infanterie pe care o comanda s-a remarcat prin scoaterea din luptă a unui batalion german, capturarea a două baterii de artilerie şi luarea a 150 de prizonieri germani. Meritele sale au fost recunoscute de comandanţii săi, care l-au decorat pe căpitanul Ionescu cu cea mai înaltă decoraţie militară, Ordinul ,,Mihai Viteazul”.

La propunerea generalului Henri Mathias Berthelot, căpitanul Marcel Ionescu a fost distins cu ,,Legionea de Onoare”. În perioada interbelică, ofiţerul brăneştean a fost avansat la gradele de maior (1920), locotenent-colonel (1930) şi colonel (1936). El a urmat Şcoala Superioară de Război, devenind ofiţer de stat-major la diferite unităţi militare. A fost comandantul Regimentului 91 infanterie de la Alba-Iulia.

S-a distins şi în cel de-al doilea război mondial, în calitate de comandant de brigadă şi de divizie, astfel încât în decembrie 1944 a fost avansat la gradul de general.

Marcel Ionescu şi-a iubit satul natal, unde a revenit mereu cu plăcere, printre amintirile tinereţii.

Generalul-maior Dumitru Atanasiu  (1902-1992) s-a născut în sat, unde a copilărit şi a absolvit şcoala primară, iniţial având ca învăţător pe popa Ion D. Popescu, apoi pe Gheorghe Negritu, întors de pe front. Liceul militar l-a făcut la Chişinău, urmat de Şcoala Militară de Geniu din Bucureşti, în 1931, ca şef de promoţie. După ce a devenit sublocotenent, Dumitru Atanasiu a fost repartizat la Regimentul 2 Căi Ferate, urmând apoi Şcoala Specială de Geniu, devenind profesor militar.

În 1940, având gradul de căpitan, Dumitru Atanasiu a fost admis la Şcoala Superioară de Război, pe care a absolvit-o primul, fiind încadrat la Marele Stat Major. S-a remarcat în luptele din al doilea război mondial, fiind trimis în numeroase misiuni pe front.

După 1945, maiorul Dumitru Atanasiu a fost numit profesor la Academia Militară, activând şi în cadrul Marelui Stat Major, unde a deţinut importante funcţii: locţiitorul şefului învăţământului militar, locţiitorul şefului de personal din Ministerul Apărării Naţionale, apoi a fost trecut ca şef de stat-major la Comandamentul trupelor de transmisiuni. Din 1969, Dumitru Atanasiu a fost avansat la gradul de general-maior, fiind trecut în 1973 în rezervă.

Dumitru Atanasiu s-a remarcat printr-o activitate militară, didactică şi stiinţifică prodigioasă, fiind, de asemenea, un remarcabil specialist în teorie şi istorie militară. Mărturie în acest sens stau cele peste 100 de articole publicate în revistele de specialitate. Este autorul a două cărţi, precum şi al altora, în colaborare cu autori militari reputaţi.

Colonelul Nicolae Bălăşescu (1989-1971), născut în Brăneşti, sat pe care l-a iubit foarte mult, a urmat şcoala primară aici, urmată de liceu. Animat de un înalt patriotism, a plecat voluntar pe front, fiind avansat sergent (în Regimentul 1 Artilerie), mai apoi plutonier (în Regimentul 6 Artilerie Uşoară).

Nicolae Bălăşescu, provenind dintr-o familie care a dat satului numeroşi oameni destoinici şi pricepuţi, a urmat Şcoala de Artilerie şi Marină, fiind avansat succesiv la gradele de sublocotenent (1920), locotenent (1924), căpitan (1930). A mai urmat Şcoala de Aplicaţie şi Şcoala Specială de Artilerie de la Timişoara, fiind mutat în 1929 la Bucureşti la Inspectoratul General al Artileriei, precum şi ca profesor militar la Şcoala Politehnică.

În timpul celui de-al doilea război mondial, maiorul Nicolae Bălăşescu a fost detaşat la Cabinetul Militar al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în calitate de şef al Biroului Evidenţă şi Statistică a Efectivelor Militare. A fost avansat locotenent-colonel în 1942. În luptele purtate împotriva germanilor şi maghiarilor din 1944, lt.-col. Bălăşescu s-a remarcat prin bravura şi eroismul de care a dat dovadă în lupte, comandând Divizionul 52 Artilerie grea moto independent în bătăliile de pe văile superioare ale Mureşului şi Târnavelor.

În fruntea coloanei de defilare care a trecut pe sub Arcul de Triumf pe 23 august 1945 se afla şi colonelul Nicolae Bălăşescu. După război, acesta a lucrat la Marele Stat Major, fiind numit ulterior comandantul Centrului de Instrucţie al Artileriei, până la trecerea sa în rezervă.

A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii, citat prin ordin de zi pe armată, a primit ordine de felicitare şi mulţumire pentru activitatea sa militară, care a fost apreciată pe deplin. Se întorcea des la Brăneşti, unde se întâlnea cu foştii colegi de şcoală, vecini, prieteni, pe care îi stima şi îi aprecia.

Colonelul Constantin Ionescu (1902-1992) a fost unul dintre fii preotului Moscu Popescu, frate mai mic al generalului Marcel Ionescu. Constantin a făcut şcoala primară în sat, apoi a urmat primele clase de liceu la Braşov, iar pe ultimele la Liceul ,,Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, unde se ducea pe jos, zilnic, având o traistă în care ducea cărţile, caietele şi mâncarea. În timpul ocupaţiei germane, folosindu-se de germana învăţată  la Braşov, a ajutat pe oamenii din sat să discute cu ocupanţii germani.

În 1920, Constantin Ionescu s-a înscris la Şcoala Pregătitoare (1920-1922) şi la Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti, pe care a absolvit în 1924, fiind repartizat ca locotenent la Târgovişte. După ce a devenit în 1931 profesor militar, a fost numit dirigentele clasei în care învăţa Marele Voievod de Alba-Iulia, moştenitorul tronului, la Liceul Militar Mânăstirea Dealu. Locotenentul Constantin Ionescu a urmat cursurile Institutului Naţional de Educaţie Fizică, devenind în 1937 căpitan. S-a remarcat prin fapte de vitejie atât pe Frontul de Est (unde a fost rănit la un umăr), cât şi pe frontul de vest, ajungând cu trupele româneşti până la Brno.

De acolo, după 9 mai 1945, a venit pe jos în ţară, defilând în august 1945 pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti. A fost citat prin ordin de zi pe Armata a IV-a şi a fost decorat cu ordinul ,,Steaua Republicii” în grad de ofiţer. A iubit cu pasiune satul natal, a revenit aici cu plăcere mereu şi l-a purtat  cu drag în memorie.

Colonelul Leonida Popescu (1889-1978) a fost cel mai mare dintre cei 15  copii ai preotului Ion Popescu şi ai soţiei sale. Se pare că preotul ar fi dorit să devină medic militar, însă tatăl său nu a fost deloc de acord cu această idee, ci a fost categoric împotrivă, ameninţând că-l dezmoşteneşte. Astfel că preotul a dorit din tot sufletul să-şi facă fiul ofiţer,  botezându-l ca pe eroul de la Termopile.

Leonida Popescu a urmat cursurile şcolii primare în sat, apoi liceul la Târgovişte şi Şcoala de Infanterie de la Bucureşti. A devenit sublocotenent în 1911, făcând campania din Bulgaria. În primul război mondial a fost rănit la picior, cu această ocazie i s-a albit o şuviţă de păr, care a rămas aşa toată viaţa. A fost avansat căpitan în 1917, maior în 1920, locotenent-colonel în anul 1929 şi colonel în 1934, devenind comandantul Regimentului 23 Infanterie ,,Decebal” din Orăştie.

Colonelul Leonida Popescu s-a remarcat prin numeroase calităţi: cinstit, sobru, mare patriot, bun organizator, talentat militar, fin psiholog. A ţinut o deosebită cuvântare militarilor din regimentul său, detaşaţi la Zalău, pe 30 august 1940, încurajându-i.

În 1941 a fost trecut în rezervă, fiind numit în anul următor prefectul judeţului Ialomiţa.

Colonelul Leonida Popescu a fost foarte legat de locurile natale, venind des în sat şi ajutându-i pe brăneştenii care îi solicitau sprijinul.

Colonelul Filip Nicolaescu (1902-1975) a urmat cursurile şcolii primare în sat. Apoi a absolvit câteva clase de liceu la Târgovişte, completate la Liceul Militar de la Chişinău, pe care l-a absolvit în 1923 printre primii. S-a înscris la Şcoala Militară de Infanterie de la Sibiu, terminând al II-lea din promoţia sa, fiind avansat la gradul de sublocotenent. De-a lungul întregii sale cariere militare, s-a făcut remarcat de către superiorii săi prin numeroase calităţi: competenţă, ambiţie, caracter integru.

Locotenentul Filip Nicolaescu a fost repartizat la Regimentul 1 Grăniceri dar, îmbolnăvindu-se grav, a fost mult timp internat în spitale şi sanatorii. A participat la cel de-al doilea război mondial, pe ambele fronturi, remarcându-se şi acolo prin vitejia şi patriotismul său. Ţinea adevărate lecţii de istorie militarilor aflaţi în subordinea sa, motivându-i să lupte pentru pământul strămoşesc. În 1945 a fost avansat la gradul de colonel, fiind numit comandantul Centrului Militar din Miercurea-Ciuc. Ulterior, el s-a stabilit la Drobeta-Turnu Severin.

Colonelul Constantin Iugulescu (1924-2006) s-a născut la Mogoşoaia, comuna Chitila, dar a făcut şcoala primară în Brăneşti, unde se născuse tatăl său. Tânărul Constantin a îndrăgit satul, petrecându-şi aici vacanţele, după ce tatăl său, subofiţerul Gheorghe Iugulescu, fusese mutat cu serviciul în mai multe garnizoane.

Din acest motiv, Constantin Iugulescu a făcut un an de liceu la Pucioasa, urmat de alţii la Târgu-Mureş şi Timişoara, susţinând bacalaureatul în 1942. A urmat Facultatea de Farmacie din Bucureşti, fiind repartizat ca farmacist militar la Târgu-Mureş, Sinaia, Constanţa, Curtea de Argeş, Sebeş.

Locotenentul, mai apoi căpitanul Constantin Iugulescu s-a remarcat în această perioadă prin talentul, cunoştinţele şi spiritul organizatoric de care a dat dovadă, reuşind să reorganizeze pe baze moderne depozitele farmaceutice ale diverselor unităţi şi spitale militare unde a lucrat.

El s-a mai remarcat şi prin talentul pedagogic de care a dat dovadă în calitate de profesor militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Focşani, precum şi ca lector la Facultatea de Medicină Militară din Bucureşti. În 1978 a fost numit directorul Oficiului Central de Stocări din Ministerul Sănătăţii.

Maiorul, mai apoi locotent-colonelul Constantin Iugulescu a dovedit certe calităţi ştiinţifice, devenind doctor în farmacie, publicând numeroase articole în revistele de specialitate, organizând mai multe congrese naţionale de farmacie, fiind invitat la numeroase congrese internaţionale, activând în cadrul unor asociaţii ştiinţifice şi culturale.

Colonelul Constantin Iugulescu a fost decorat cu ordinul ,,Meritul Militar”, clasele  III, II şi I, precum şi cu medalia ,,Ordinul Militar”.

El a dorit să strângă date despre brăneştenii care s-au remarcat în serviciul patriei, reunindu-le într-o ,,Cronică”, spre veşnică aducere aminte a faptelor lor.

Colonelul Ion Nicolae Ionescu (1922-2000) a fost unul dintre nepoţii preotului Moscu Popescu. Cursurile şcolii primare le-a urmat în sat, apoi a făcut liceul în mai multe oraşe (Chişinău, Alba-Iulia, Deva), pe care l-a absolvit în 1943. Tânărul Ion Nicolae, numit în copilărie ,,Cocoşel” (după porecla tatălui său) a fost întreţinut, sfătuit şi ajutat permanent de către unchiul său, generalul Marcel Ionescu. În 1945, locotenentul Ion Nicolae Ionescu a absolvit Şcoala Militară de Radiolocaţie, fiind printre primii ofiţeri de radiolocaţie din armata română.

A participat la al doilea război mondial, remarcându-se prin dezarmarea şi capturare unei subunităţi germane la Găieşti, fapt petrecut imediat după 23 august 1944. Ion Nicolae Ionescu a îndeplinit funcţiile de comandant de pluton, apoi de companie de radiolocaţie, ofiţer cu pregătirea de luptă la Comandamentul Marinei Militare, fiind şi un remarcabil profesor militar la Şcoala Militară de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie de la Bucureşti, ulterior fiind mutat în aceeaşi funcţie la Braşov, unde s-a şi stabilit după trecerea în rezervă.

Aici, colonelul Ion Nicolae Ionescu s-a remarcat prin eforturile depuse pentru modernizarea şi dotarea cu tehnică modernă de radiolocaţie a laboratoarelor şcolii pe care o conducea, aceste fiind vizitate în mai multe rânduri de către ofiţeri din U.R.S.S., S.U.A., Anglia, statele socialiste, etc.

Locotenent-colonelul inginer Ion Pandeleanu (1903-1967), fiul lui Vasile şi al Mariei Pandeleanu, a urmat cursurile şcolii primare în sat. Apoi a urmat Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, Şcoala pregătitoare de Ofiţeri de aviaţie, apoi Şcoala propriu-zisă de aviaţie, pe care a absovit-o ca şef de promoţie în 1928.

A fost repartizat la Flotila de Aviaţie de la Cluj-Napoca, de unde a fost trimis în 1929 la Paris, în calitate de membru al Comisiei de recepţie pentru materiale de aviaţie. Fiind pasionat de avioane şi motoare, Ion Pandeleanu a urmat timp de trei ani ,,Ecole Politechnique” din Paris, revenind în ţară în 1932.

A lucrat la diferite unităţi militare de aviaţie, precum şi în Ministerul Aerului, ca şef al Serviciului Distribuire Material Volant de Aviaţie. S-a făcut remarcat peste tot prin deosebita sa competenţă tehnică, modestia şi caracterul său integru.

Locotenent-colonelul Constantin Pandeleanu (1908-1976), fratele mai mic al lui Ion Pandeleanu, a urmat aceeaşi şcoală primară, ca şi fratele său mai mare. A absolvit Şcoala Tehnică de Aviaţie de la Mediaş, urmată de Şcoala Pregătitoare (1929-1931) şi Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie (1931-1932), fiind clasificat al II-lea din promoţia sa.

Locotenentul Constantin Pandeleanu a fost repartizat la Mediaş, unde a fost concentrat în perioada războiului. La sfârşitul lunii august 1944, pe aerodromul de la Mediaş, patru avioane de vânătoare Messerschmitt au aterizat, iar piloţii germani ai acestora au solicitat românilor alimentarea avioanelor cu benzină. Maiorul Constantin Pandeleanu, însoţit de căpitanul Ion Lepădatu, a discutat cu piloţii germani câteva minute şi, pretextând că solicită aprobare pentru alimentarea avioanelor, a anunţat telefonic garnizoana de situaţia petrecută, solicitând ajutor. Apoi a revenit la discuţii cu piloţii germani. Între timp, aceştia au fost arestaţi, iar avioanele capturate.

După o perioadă în care a fost demis din armată (când a lucrat ca dispecer la Uzina ,,Steaua Roşie), a fost reactivat, find numit profesor militar la Institutul de Căi Ferate, iar mai apoi la Institutul Politehnic din Bucureşti.

Locotenent-colonelul Constantin Pandeleanu a fost un remarcabil specialist tehnic de aviaţie, bun camarad şi mare patriot.

S-au mai remarcat ca destoinici ofiţeri prin eroismul şi patriotismul lor deosebit, căpitanul în rezervă  Gheorghe Rădulescu, învăţător în sat (care şi-a pierdut viaţa în Crimeea), precum şi căpitanul în rezervă Afil Rădulescu, de asemenea învăţător, mai apoi profesor, la şcoală. După lupte crâncene, purtate pe Frontul de Est, acesta a căzut prizonier, revenind după o lungă perioadă în sat. S-a remarcat prin spiritul patriotic şi naţional transmis generaţiilor lui de elevi pe care i-a format.

Fratele lui, căpitanul Ionel Rădulescu, a făcut şcoala primară în sat, urmată de Liceul ,,Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte. A urmat apoi Şcoala Militară de Infanterie de la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1942 cu calificative maxime.

Sublocotenentul Ionel Rădulescu a participat la campania militară de pe Frontul de Est, apoi a fost numit instructor la Şcoala de Subofiţeri de Rezervă de la Radna. Avansat locotenent, numit comandantul plutonului de tunuri de infanterie al şcolii, Ionel Rădulescu s-a remarcat prin excepţionale fapte de vitejie în bătăliile de la Miniş, Cuvin, Păuliş. S-a mai remarcat şi prin cele 16 tancuri maghiare distruse de subordonaţii săi, precum şi în luptele la baionetă purtate în cimitirul din Radna.

Pentru aceste fapte de vitejie, locotenentul Ionel Rădulescu a fost decorat cu ,,Coroana României” clasa a V-a şi bareta ,,Păuliş”. Apoi, s-a deplasat pe itinerariul Carei – Tisa – Luck – Balaton, fiind încadrat în Regimentul 92 ,,Orăştie” din cadrul Armatei a IV-a române. Înainte de trecerea Tisei, generalul Cameniţă i-a cerut lui Ionel Rădulescu să întocmească planul de luptă pentru forţarea fluviului, iar după reuşita operaţiunii, l-a decorat pe acesta cu ordinul ,,Steaua României”, clasa aV-a.

Pe 19 decembrie 1944, locotenentul Ionel Rădulescu a fost grav rănit, fiind internat în spitalele militare din Miskolc, Arad, Bucureşti, suferind mai multe intervenţii chirurgicale. Cu o voinţă extrordinară, dârz şi tenace, aşa cum fusese şi în lupte, căpitanul Ionel Rădulescu s-a străduit să-şi cultive şi în viaţa civilă marile sale calităţi. Asfel, el a organizat diferite manifestări artistice la Căminul Cultural din Brăneşti, precum şi în Pucioasa. De asemenea, Ionel Rădulescu a colaborat la ziarele locale, scriind texte umoristice şi s-a implicat activ în organizarea bazei sportive a Întreprinderii Textile ,,Bucegi” din Pucioasa, unde lucra ca funcţionar.

Învăţătorii Ioan Niţescu şi Ion Diaconu s-au remarcat prin bravura şi curajul de care au dat dovadă în război, unde au luptat exemplar, dar şi prin înaltele valori morale şi patriotice transmise după război elevilor lor.

4.4    Casa de citire

În perioada interbelică, pe lângă şcoală se organizau şezători culturale, precum şi şcolile de adulţi cu cursurile de alfabetizare, având în vedere faptul că foarte mulţi brăneşteni nu ştiau carte.

În acest context se înscrie efortul lăudabil al preotului Corneliu Cercel (1917-1935) de înfiinţare a unei Case de Citire, în cadrul Caselor Naţionale, iniţiată de Gheorghe Ţiţeica şi Ion Manolescu.

Aici, preotul Cercel şi alţi intelectuali ai satului citeau sătenilor adunaţi diferite lucrări literare şi de popularizare a ştiinţei. Erau invitaţi să conferenţieze oameni de cultură, precum scriitorul Gala Galaction şi geograful Simion Mehedinţi, ambii membri ai Academiei Române. Conferinţa lui Simion Mehedinţi a fost publicată în foaia ,,Prietenul Nostru”, editată pentru scurt timp de Casa de Citire.

Sediul acesteia era în clădirea ce aparţinea Mariei Pandeleanu, ulterior demolată, unde se află astăzi locuinţa familiei Pintilescu.

Activitatea culturală a Casei s-a încheiat la începutul celui de-al doilea război mondial, când iniţiatorul ei murise deja, iar intelectualii satului fuseseră concentraţi.

4.5. Căminul cultural

În 1926, cu sprijinul financiar oferit de Stan Rizescu şi contribuţia brăneştenilor, s-a construit clădirea căminului cultural, sediul Băncii Populare ,,Munca”. Această instituţie funcţiona din 1895, iar în 1912 dispunea de un capital de aproape 30000 de lei, preşedinte fiind Dumitru Teodorescu, iar casier, Nicolae Bălăşescu. Până în 1940,  căminul cultural se numea ,,Bran Stegarul”, fiind apoi numit ,,Stan Rizescu”. Clădire rezistentă şi frumoasă, a devenit şi sediul bibliotecii ,,Teodor Balş” mutată ulterior la celălalt cămin cultural şi apoi adusă înapoi.

Aici şi-au desfăşurat o bogată activitate culturală tinerii din comună, îndrumaţi de intelectualii satului, învăţătorii Gheorghe (Gică) Rădulescu (1936-1942), Ion Diaconescu (1934-1943), Dumitru Bendic (1949-2004) precum şi preoţii Corneliu Cercel (1917-1935) – ,,sămânţa aruncată de Corneliu Cercel a prins şi a dat roade însutite” şi Zoe Enăchescu (1942-1949).

Au fost organizate serbări dedicate unor momente istorice, un atelier de croitorie, cursuri de alfabetizare pentru adulţi (Casa de citire), corul, etc. Activitatea culturală de aici a fost apreciată la nivel judeţean.

Din 1932, prin grija ing. Mircea Rizescu, localul a fost electrificat şi s-a montat aici un aparat de proiecţie elveţian, foarte modern în acel moment, cum mai existau puţine în ţară. Mulţi ani, aici au rulat capodopere ale cinematografiei româneşti şi mondiale. Din păcate, în prezent aparatul nu mai există, în locul său găsindu-se exponatele muzeului etnografic al comunei, inaugurat pe 1 decembrie 2005. Clădirea a fost reabilitată  în 2011 din iniţiativa primarului localităţii, Ion Preda.

În 1980 s-a construit şi al doilea cămin cultural, unde se află o sală pentru festivităţi cu 300 de locuri.

4.6. Primăria

    Sediul unde funcţionează primăria se găseşte chiar în centrul localităţii. În ultimii ani, s-a extins clădirea, pentru a permite o bună desfăşurare a administraţiei locale.

Ea adăposteşte birourile primarului, vice-primarului şi alte diferite compartimente: fiscal, agricol, stare civilă, etc.

În ultimii ani s-a reuşit conectarea localităţii la sistemul de alimentare cu apă potabilă, lucrare finanţată cu fonduri SAPARD, după un proiect al primăriei, realizarea canalizării pe o lungime de 7 km, un pod peste Ialomiţa care face legătura între satele Priboiu şi Brăneşti (realizat în perioada 2007-2009), reabilitarea parţială a şcolii din localitate, precum şi construirea unei baze sportive.

 4.7.    Bisericile

Probabil că de la formarea sa ca aşezare permanentă, satul a avut biserică proprie, din moment ce întâlnim în documentul din 1662 preoţi (,,Eu, popa Tudor”).

Cu certitudine a existat în sat biserică din 1770 cu hramul ,,Buna Vestire”, construită pe temelia unei alte biserici mai vechi³². Aceasta a fost refăcută în 1870 şi 1912 şi demolată în 1985, în locul ei construindu-se o capelă, aflată în mijlocul cimitirului parohiei Brăneşti I.

Prin strădania lui Stan Rizescu şi a enoraşilor acestei parohii, construcţia bisericii a fost începută în 1938, însă aceasta a fost afectată de cutremurul din 10 noiembrie 1940. Ea a fost terminată şi sfinţită pe 12 septembrie 1943, având hramul ,,Buna Vestire”³³. Construcţie impunătoare, cu picturi monumentale, dotată cu un modern sistem de încălzire prin podea, biserica poate fi văzută din depărtare, turla centrală, pe care se află o cruce, ridicându-se la înălţimea de 33 de metri (poate nu întâmplător, aceeaşi cu vârsta lui Isus Hristos în momentul răstignirii pe cruce).

S-a remarcat printr-o îndelungată activitate misionară şi caritabilă preotul Zoe Enăchescu, în acest moment la biserică slujind preoţii Valentin Tatu şi Iulian Damian, preocupaţi permanent să ofere un serviciu religios de calitate enoriaşilor lor.

Dezvoltarea localităţii a impus construirea unei a doua biserici, numită şi ,,biserica nouă” sau ,,biserica de la vale”. Aceasta a fost construită pe terenul donat de Cîrstea Bucuroiu şi sfinţită în 1859, având hramul ,,Sfântul Nicolae”³⁴. Aceasta a fost refăcută în 1911 şi 1999. Aici au slujit preoţii Ion D. Popescu (între anii 1884-1942) şi fiul său Ioan Popescu. Din 1985, preotul Cuza Gheorghe, ce slujeşte şi în prezent, s-a remarcat prin acţiunile sale de renovare şi modernizare a acestei biserici, în jurul căreia se află cimitirul parohiei.

4.8.    Corul

În Brăneşti a desfăşurat o activitate culturală prodigioasă corul ,,Cântarea Brăneşteană”, care şi-a început activitatea pe 1 decembrie 1888, prin iniţiativa lăudabilă a preotului Ion D. Popescu (1888-1920). După primul război mondial conducerea administrativă a corului a revenit preotului Corneliu Cercel, repartizat în sat în 1917.

În perioada 1888-1907, printre corişti au fost: Floarea Atanasiu Iancu, Ion Atanasiu, Elisabeta Androne, Ion Androne, Petre Androne, Ion Barbu, Stana Barbu, Nicolae Barbu, Ana Bucuroiu, Iosif Balaş, Iosif Ciocoiu, Ileana Comşa, Matei Comşa, Constantin Comşa, Ion Cîrstea, Iosif Ciocan, Grigore Corcodel, Oprea Corcodel, Ion Chivu, Ilinca Dinu, Filip Dinu, Ion Dinu, Cristofor Diaconescu, Andreana Diaconu, Maria Diaconu, Ion Diaconu, Frusina Dragomir, Crişiţa Dinu, Nicolae Duţescu, Stana Dobre, Tănase Dobrescu, Dumitru Enache, Ion Enache, Nicolae Enache, Vasile Enache, Elisabeta Enăchescu, Ion Geală, Voicu Giuvelea, Crisiţa Grigore, Floarea Grigore, Ion Ivan, Gheorghe Lăculiceanu, Maria Lăculiceanu, Vasile Matache, Maria Miu, Vasilica Miu, Petre Niţu, Gheorghe Niţu, Joiţa Niţu, Dumitru Neacşa, Frusina Neacşa, Oprea Neacşa, Stan Neacşa, Ion Nichita, Galina Necula, Maria Oancea, Frusina Oprescu, Grigore Oproiu, Floarea Pandeleanu, Constantin Popescu, Ion Popescu, Nicolae Popescu, Ştefan Preda, Ion Rădulescu, Gheorghe Stănescu, Stana Stănescu, Gheorghe Simion, Stana Saulea, Andrei Sandu, Ion Tache, Floarea Toma, Ion Toma, Gheorghe Toma, Gheorghe Tănăsescu, Nicolae Vasile.

La început, corul avea în repertoriu cântece patriotice, cântate la serbările şcolare, precum ,,Deşteaptă-te, române!” şi ,,Pe-al nostru steag”. În perioada interbelică, repertoriul s-a diversificat. Printre corişti s-au numărat: Stelian Alecu, Ion Androne, Maria Androne, Ion Alexandrescu, Ana Barbu, Gheorghe Barbu, Alexandrina Bădoiu, Constantin Bădoiu, Ion Bădoiu, Gheorghe Bădoiu, Filofteia Bădoiu, Margareta Bădoiu, Margareta Bucuroiu, Elena Bălăşescu, Reva Bălăşescu, Nicolae Bălăşescu, Dumitru Bătătorescu, Aurelia Cercel, Corneliu Cercel, Grigore Crinescu, Stan Coman, Dumitru Coman, Elena Coman, Filofteia Cîrstea, Ion Cîrstea, Maria Cîrstea, Elena Ciocoiu, Floarea Ciocoiu, Elisabeta Corcodel, Constanţa Cuculea, Aurelia Chivu, Crisiţa Chivu, Elena Chivu Elisabeta Chivu, Filofteia Chivu, Ion Chivu, Elena Comşa, Elisabeta Comşa, Nicolae Comşa, Aurelia Diaconu, Elena Diaconu, Eugenia Diaconu, Emanuil Diaconu, Elena Duţescu, Ana Diaconescu, Emanoil Diaconescu, Cornelia Diaconescu, Ion Diaconescu, Maria Diaconescu, Elisabeta Dobrescu, Nicolae Dumitrescu, Filofteia Enache, Afil Enăchescu, Nicolae Enăchescu, Petre Enăchescu, Zoe Enăchescu, Ion Geală, Stelian Geală, Grigore Ion, Grigore Mircea, Alexandrina Ilie, Elena Iugulescu, Grigore Ionescu, Nicolae Ionescu, Elena Lăculiceanu, Nicolae Lăculiceanu, Gheorghe Manta, Maria Manta, Vasile Manta, Floarea Matache, Constantin Moise, Maria Necşulescu, Maria Necula, Aurelia Necula, Floarea Necula, Nicolae Necula, Maria Neagoe, Gheorghe Negritu, Maria Niţă, Marcel Niţu, Vasile Niţu, Ion Nicolaescu, Maria Popa, Emilian Popescu, Ion Popescu, Natalia Popescu, Afil Rădulescu, Ecaterina Rădulescu, Gheorghe Rădulescu, Ştefan Rădulescu, Elisabeta Rizescu, Gabriela Rizescu, Constantin Rizescu,  Salina Rizescu, Ion Soroiu, Elisabeta Şerbănoiu, Elisabeta Tache, Stan Vasile, Floarea Uţa, Maria Uţa.

În această perioadă, s-au remarcat dirijorii Grigore Crinescu (1920-1934), Ion Diaconu şi Vera Solomon (1934-1942). În 1937 şi 1942, corul a fost invitat să concerteze la postul naţionl de radio. Între 1942-1949 dirijor a fost Constantin Bădoiu.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, multe se schimbaseră în comună. Astfel, şi componenţa corului s-a modificat. Au devenit membrii: Ion Ana, Filofteia Alecu, Ana Barbu, Constantin Barbu, Elena Barbu, Ion Barbu, Gheorghe Barbu, Elisabeta Barbu, Constantin Barbu, Maria Barbu, Steliana Barbu, Gheorghe N. Barbu, Alexandrina Bădoiu, Constantin Bădoiu, Dumitru Bădoiu, Emil Bădoiu, Gheorghe Bădoiu, Maria Bădoiu, Ion Bădoiu, Petre Bădoiu, Floarea Bucuroiu, Margareta Bucuroiu, Ecaterina Bărbulescu, Petre Boboacă, Stana Boboacă, Vasile Boboacă, Gheorghe Dinu, Dumitru Bendic, Elena Cîrstea, Elena C. Cîrstea, Ion Cîrstea, Maria Cîrstea, Petre Cîrstea, Ana Nicolae Cîrstea, Veronica Cîrstea, Maria Ciocan, Nicolae Ciocan, Victoria Chivu, Ecaterina Coman, Ana Constantinescu, Ştefan Constantinescu, Elena Comşa, Virgil Cobianu, Ana Diaconescu, Elena Diaconescu, Elena C. Diaconescu, Eugenia Diaconescu, Emanoil Diaconescu, Eleonora Diaconescu, Filofteia Diaconescu, Gigel Diaconescu, Ion Diaconescu, Maria Diaconescu, Maria I. Diaconescu, Maria N. Diaconescu, Mircea Diaconescu, Nicolae Diaconescu, Nicolae M. Diaconescu, Emanoil Diaconu, Ion Enache, Petre Enache, Lucia Enache, Elisabeta Florescu, Ion Florescu, Floarea Giuvelea, Ion Grigore, Maria Grigore, Mircea Grigore, Elena Lăculiceanu, Nicolae Lăculiceanu, Dumitru Matei, Floarea Matei, Filofteia Matei,  Ion Matei, Eleonora Miu, Alexandru Moraru, Elena Moraru, Elena Mihălcioiu, Elisabeta Mihălcioiu, Ion Mihălcioiu, Gheorghe Mihălcioiu, Maria Mihălcioiu, Maria N. Mihălcioiu, Maria Neagoe, Ion Necula, Lucreţia Nicolaescu, Margareta Novac, Emanoil Niţu, Grigore Neamţu, Dumitru Neacşa, Dumitru Oproiu, Floarea Paraschiv, Vasilica Preda, Ion Popescu, Valeria Rîmbu, Afil Rădulescu, Eugenia Rădulescu, Stan Soroiu, Vasile Soroiu, Vera Solomon, Elisabeta Sima, Nicolae Smarandache, Viorica Smarandache, Emanoil Şerbănescu, Ion Toma, Crisiţa Tomescu, Elena Tomescu, Stana Vlad, Elena Uţa, Elena Velcescu, Maria Velcescu.

Corul brăneştean a ocupat în 1951 locul al III-lea, iar în 1967 locul I la concursul formaţiilor artistice de amatori din căminele culturale. A câştigat trofeele concursurilor ,,Craiul Munţilor” (Deva), ,,D.G. Chiriac“ (Piteşti), ,,Ion Vidu” (Lugoj). Formaţiei corale din Brăneşti i s-a decernat ordinul ,,Meritul cultural” clasa a III-a în 1968, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de existenţă. Peste trei ani, în 1971, corul a obţinut  premiul I la al IX-lea concurs al formaţiilor artistice de amatori.

Munca asiduă şi intensă depusă de corişti de-a lungul lungilor zile de repetiţii a fost răsplătită în 1974 când, împreună cu corul petroliştilor din Moreni, corul ,,Cântarea Brăneşteană” a obţinut trofeul concursului ,,Patrium Carmen”. Din acel an şi până în 1979, de şase ori la rând, în cadrul festivalului naţional ,,Cântarea României”, corului din Brăneşti i s-a conferit la etapa republicană titlul de laureat.

Din 1949 până în 2004, bagheta dirijorală a aparţinut lui Dumitru Bendic. Învăţător, mai apoi profesor de muzică la şcoala din sat şi la liceul din Pucioasa, dirijorul Bendic avea să reprezinte încununarea eforturilor artistice ale coriştilor, cu care s-a deplasat prin ţară şi prin lume, cântând şi încântând spectatorii, reprezentându-i cu cinste pe brăneşteni prin toate locurile pe unde au umblat, de la Stupca şi Hideaga până la Ţebea şi Roşiori, străbătând ţara în lung şi-n lat.

Toate problemele administrative ale corului au fost rezolvate de Mihail Bădoiu, secretar al primăriei, membru al corului, preşedinte al formaţiei corale şi bun manager. El a fost înlocuit apoi de profesorul Gheorghe Doda.

Coriştii proveneau în special din localitate, din rândul cadrelor didactice, dar şi funcţionari ai primăriei, dispensarului şi fabricilor textile. Se reuneau pentru repetiţii în zilele de marţi şi joi, între 19-2l, într-o sală de clasă din localul şcolii vechi. Numărul acestora a variat între 60 şi 84 de persoane.

Pe 18 septembrie 1988, autorităţile locale şi judeţene au organizat sărbătoarea centenarului corului brăneştean, în cadrul căreia artiştii au prezentat un concert deosebit. În final, au primit distincţii (diplomă şi insignă): Dumitru Bendic – dirijorul corului, Mihail Bădoiu – preşedintele corului, Androne Mariana, Arzoiu Gabriela, Arzoiu Iuliana, Ion Ana, Ştefan Andreescu, Anca Bădeanu, Elena Bratu, Maria Boboacă, Vasile Boboacă, Alexandrina Bădoiu, Constantin Bădoiu, Elena Bădoiu, Marian Bărcun, Ion Căplescu, Irina Ciocoiu, Şerban Ciocoiu, Ioana Coman, Elena Coman, Gheorghe Coman, Luminiţa Coman, Petre Coman, Gheorghe Corcodel, Nicolae Cîrstea, Ionela Chivu, Carmen Calotă, Aurelia Diaconescu, Ion Diaconescu, Gheorghe Doda, Steliana Duţoiu, Mihaela Deac, Florina Diaconu, Cătălina Dinescu, Maria Geală, Mircea Geală, Lucreţia Grigore, Nicolae Grigore, Gheorghe Ene, Verona Ionescu, Maria Eremia, Maria Ignăţoiu, Paul Ignăţoiu, Ion Mateescu, Elena Măntescu, Ovidiu Măntescu, Paraschiva Manea, Alexandrina Matei, Virgil Moraru, Maria Meliţă, Maria Militaru, Maria Mihălcioiu, Gheorghe Milea, Mircea Mariniuc, Gheorghe Mihălcioiu, Nicolae Marinescu (solist), Elena Nicolaescu, Nicolae Nicolaescu, Adriana Niţescu, Viorica Necula, Marinela Neacşa, Corneliu Necşulescu, Florina Necşulescu, Gheorghiţa Necşulescu, Mihail Necşulescu, Mioara Necşulescu, Angela Nichita, Nicolae Nichita, Cornel Nicolae, Dumitru Neagu (solist), Victor Pătraşcu, Eugen Pintilescu, Maria Pintilescu, Maria Popescu, Ion Popescu, Adrian Purea (solist), Violeta Purea, Vasilica Popescu, Floarea Rădulescu, Ruxandra Rusescu, Maria Spătaru, Maria Sandu, Mariana Soroiu, Costache Scutaru, Vera Solomon, Nicolae Tîlvan, Gheorghe Uţa, Cornelia Voiculescu, Iulian Vasile-Voiculescu,  Natalia Vasile-Voiculescu, Elena Vasile, Creaţa Vrotea,  Irina Voicu.

Valoarea corului din Brăneşti a depăşit graniţele ţării. Astfel, coriştii au fost invitaţi să concerteze în 1971 în Bulgaria, la Plevna, Târnovo, Tolbuhin, Varna, Albena şi Sofia, iar în 1974 în R.S.F. Iugoslavia la Pola, Ryeka, Buzet.

În 1976 şi 1985, corul a fost invitat în R.F. Germania, într-un schimb cultural, concertând la Bonn, Siegen, Holzhausen şi Taherting, iar în 1978 şi 1980 în Belgia, la Bruxelles, Bornem şi Gand. De asemenea, în 1991 coriştii au fost invitaţi şi la Nicoreni în Republica Moldova.

În 1994, a venit rândul francezilor din Vernon să aprecieze talentul coriştilor, care s-au deplasat în Franţa şi au susţinut concerte mult apreciate de public.

După dispariţia regretatului dirijor Dumitru Bendic, corul a renăscut în februarie 2006, sub bagheta profesorului Gheorghe Dimancea, spre a continua o tradiţie culturală de excepţie.

Trecut

”S‑a născut în 1860, în satul Brăneşti, jud. Dâmboviţa, a rămas devreme orfan. Fiind cel mai mare dintre cei patru copii, pleacă la Târgovişte, la numai 9 ani, unde va lucra într‑un magazin de manufactură, fierărie şi coloniale. Copilul avea însă o deosebită atragere spre carte şi căuta să se instruiască, urmând cursuri şcolare, în măsura posibilului, fiindcă patronul nu îi lăsa timpul necesar.

Ajuns la adolescenţă, în anul 1877, pleacă la Bucureşti, unde va lucra la diferiţi stăpâni, apreciat pentru hărnicie. Ajunge la magazinul lui Gheorghie Drăghiceanu, care îl îndrumă spre şcoala serală comercială de gr. I. Apoi îl promovează tejghetar. În contact cu diverşi reprezentanţi de textile străini, tânărul devine curios să vadă dar mai ales să înveţe să ţeasă sau să toarcă mecanic, aşa cum i se povestise că se petrece în occident.

Încurajat de patron, cu micile lui economii se îmbarcă la Giurgiu pe un vapor, unde va ajuta la încărcat şi descărcat pentru a‑şi plăti o parte din călătorie. De la Viena ajunge la Giebau şi la Würbental, în căutarea locului în care va putea învăţa cât mai multe din tainele meseriei de ţesător mecanic. Peste tot este privit cu mirare, căci, fără a vorbi nemţeşte, este apreciat fiindcă munceşte mai mult ca toţi ceilalţi. Este simpatizat şi finalmente întâlneşte un doctor român, pe dl Hozanu, care îl sfătuieşte şi îi facilitează înscrierea la Şcoala Superioară de Textile din Chemnitz, pe care o termină în anul 1884. Obţine un post bun la Fabrica de Maşini Textile Schönherr, din Chemnitz, unde este angajat ca monteur. Dar curiozitatea lui îl va plimba şi pe la alte fabrici din Europa, la Gand sau la Lille, învăţând tot procesul industrial de fabricaţie al ţesăturilor. Ajunge să cunoască în amănunt maşinile de ţesut pe care le montează şi demontează cu ochii închişi.

Dar gândul lui Stan Rizescu era să se întoarcă în ţara lui, acasă, unde industria textilă era aproape inexistentă. În iunie 1885, obţine şase războaie de mână, fabricate în atelierele monetăriei statului, cu care se instalează la un iaz de moară în comuna lui natală Brăneşti. Obţine apoi de la firma Wolff un război mecanic, pe care nimeni nu ştia să‑l monteze, şi îl aduce la Brăneşti, îl montează şi începe să cumpere altele.

Încet i se duce faima, devine cunoscut şi apreciat pentru cunoştinţele lui tehnice şi calitatea mărfii. În anul 1906, Stan Rizescu primeşte o recunoştinţă oficială, publică, când produsele ţesătoriei sale mecanice de la Brăneşti sunt expuse într‑un pavilion separat, la expoziţia universală din Parcul Carol din Bucureşti. În anul 1909, cu ocazia inaugurării localului de şcoală din comuna Brăneşti, Spiru Haret, impresionat de cele văzute, raportează Regelui. Astfel, Regele Carol I, împreună cu Regina Elisabeta şi însoţiţi de ministrul de Comerţ Al. Djuvara, maestrul Enescu şi doctorul Mamulea vizitează pe 8 august 1909 fabricile, luând masa şi petrecând o zi întreagă în mijlocul lucrătorilor.

Acest eveniment a fost imortalizat printr‑o placă de marmură comemorativă, aflată astăzi deasupra intrării bisericii din satul Brăneşti, ctitorită de Stan Rizescu şi soţia lui.

Străbunicul Stan Rizescu cu nevasta lui locuiau într‑o casă cu parter, cu prispă în mijlocul atelierelor şi depozitelor fabricii, fiind astfel în contact permanent cu activitatea. Şi‑au crescut acolo copiii şi nepoţii, care îşi aduc aminte de casa cu prispă, de bunici şi mai ales de «mama mare de la Brăneşti», care domnea peste toate acareturile anexe.”

Sursa: Ziarul Financiar

Prezent

”MagiCamp este o tabăra în care ajung copiii cu probleme oncologice, un loc special gândit pentru ei. Aici, micuții uită de boli, suferință, tratamente și își recâștigă copilăria pe care au pierdut-o prin spitale, luni și ani la rând.

Se joacă, se încarcă de energie, găsesc puterea să lupte cu ajutorul specialiștilor și voluntarilor. De ajutor au nevoie nu doar copiii, ci și părinții lor, pentru că odată ce această boală cruntă lovește un copil, toată familia are de suferit.

 

Așa că au apărut MagicHome, case în care părinții pot să doarmă, MagicBox, pachete care pornesc în fiecare lună spre familiile cu probleme, MagicTiket, o aplicație prin care cei care au probleme pot să găsească locuri în care manancă și dorm gratis.”

 

Sursa: Știrile ProTV